A.S.C.O.R

ASCOR Chişinău – 15 ani de istorie

2010-12-12T23:45:00.000-08:00

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români din Republica Moldova a fost înfiinţată acum 15 ani. După 9 ani de pasivitate, ASCOR Chişinău a fost reorganizată în 2007. De atunci şi până acum asociaţia noastră a reuşit să organizeze 15 conferinţe în raioanele Republicii Moldova dar şi în Chişinău pentru evocarea sfinţilor basarabeni, prin intermediul nostru au fost sfinţite zeci de cămine studenţeşti, s-au organizat seri de film ortodox, tabere de muncă şi rugăciune aici dar şi în România.
ASCOR e singura asociație care trei ani la rând a organizat de 1 iunie acțiuni de protest împotriva avorturilor. Nici odată nu am lipsit de la organizarea festivalului Două inimi gemene în memoria cuplului Teodorovici, dar și de la oficierea parastaselor în amintirea acestor martiri ai neamului nostru. Deasemenea am fost implicați în două campanii ample și anume Nu vrem liceu fără Dumnezeu – pentru introducerea religiei în școli și Grăbește-te să faci un bine – unde periodic se aduc ajutoare materiale pentru cei 81 de copii cu handicap mintal de la școala internat din satul Tocuz. De fiecare dată ASCOR a luat atitudine față de cele mai importante probleme cu care se confruntă creștinii ortodocși și anume: publicitatea indecentă din capitală, problema minorităților sexuale, problema calendarului și a legalizării avorturilor.

În primăvara anului curent, în colaborare cu parohia Nașterii Maicii Domnului din Tișăuți Suceava și Primăria orașului Sângerei, am instalat o troiță în amintirea familiei Gafencu, pe locul unde pe timpuri se afla casa acesteia. ASCOR tipărește unica publicație ortodoxă care ajunge gratuit în fiecare universitate din Chișinău. Pe lângă biblioteca de care dispunem și care poate fi accesată de oricine, ASCOR a înființat prima librărie ortodoxă on-line din Republica Moldova și are încheiat un parteneriat cultural cu Revista ROST din România, cu ziarul Patriarhiei Române – LUMINA dar și cu Revista AXA din Republica Moldova unde lunar publicăm câte un material despre marii duhovnici români și despre alte evenimente importante din lumea ortodoxă.
ASCOR este o asociație de tineret independentă, organizație apolitică și nonprofit, care are drept scop promovarea valorilor religioase ale neamului nostru dar și renașterea spirituală a tinerilor. Pe parcursul existenței noastre am colaborat și vom colabora cu toate persoanele și instituțiile care au aceleași comvingeri religioase și retrăiri naționale ca și noi. Vom merge cu evanghelia în față și neamul în spate!
Ținând cont de faptul că Apostolul Andrei este încreștinătorul românilor dar și patronul spiritual al ASCOR, s-a decis organizarea conferinței Apostolul Andrei și românii – 2000 de ani de credință în ajunul sărbătorii sfântului, marcând 15 ani de ASCOR.
Inițial a fost anunțat faptul că va conferenția PS Varlaam Ploieșteanul, episcop vicar al PF părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, însă, din motive de sănătate prezența preasfinției Sale a devenit imposibilă astăzi. PS Varlaam ne salută călduros pe toți și ne asigură că imediat cum îi va permite sănătatea va veni într-o vizită oficială la Chișinău. Ca delegat din partea Bucureștiului îl avem pe dl Vieriu Vlad, doctorand la Facultatea de Teologie din cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași.
Țin să mulțumesc în mod anticipat pentru prezența dumneavoastră impunătoare, să mulțumesc tuturor creștinilor, preoților, studenților, intelectualilor, instituțiilor laice și religioase care ne-au susținut și ne susțin în continuare.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

12.12.2010
WWW.ASCOR.MD

Campania Grăbeşte-te să faci un bine !

2009-12-25T01:18:00.000-08:00

A apărut cartea „Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată”

2009-12-12T11:03:00.000-08:00

Fraţilor, iată că după aproape doi ani de cercetări, a ieşit de sub tipar volumul „Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată”.

Acest volum este o premieră pentru întreg spaţiul românesc, în special pentru Basarabia este precum o rază de lumină vie din vremurile demult apuse.

Cartea „Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată” cuprinde în sine 50 de personalităţi notorii, slujitori ai Dumnezeului celui Veşnic, care au activat în Basarabia noastră începând cu sfârşitul secolului XIX până aproape de vremurile noastre.

—————————————————————————————————————

În această carte, am adus în faţa cititorilor mărturii biografice a următoarelor personalităţi:

1. + Varlaam Cerneavschi, episcop. 1819-1889

2. + Anatolie Tihai, arhimandrit. †1893

3. + Teodor Laşcov, protoiereu. 1829-1894

4. + Ştefan Ciuhureanu, preot. 1810-1896

5. + Ioan Neaga, protoiereu. 1834-1901

6. + Iosif Naniescu, mitropolit. 1820-1902

7. + Gheorghe Ignatovici, preot. 1840-1905

8. + Ioan Cornovan, protoiereu. 1846-1906

9. + Pavel Florov, preot. 1831-1910

10. + Inochentie Levizor, ieromonah. 1831-1914

11. + Macarie Untul, protoiereu. †1916

12. + Alexie Mateevici, preot-poet. 1888-1917

13. + Iustin (Ignatie) Ignatovici, preot-tipograf. †1918

14. + Nicolae Vlaicov, protoiereu. (1845-1918)

15. + Ilie Vulpe, ieromonah. 1851-1928

16. + Ioan Covaldji, protoiereu. 1867-1928

17. + Arsenie Stadniţchi, mitropolit. 1862-1936

18. + Teodosie Chirică, episcop. 1866-1937 (?)

19. + Mina Ţăruş, protoiereu. 1884-1942

20. + Gherontie Guţu, protosinghel. 1887-1937

21. + Mihail Ciachir, protoiereu. 1861-1938

22. + Mihail Berezovschi, preot-compozitor. 1868-1940

23. + Alexandru Baltaga, protoiereu. 1861-1941

24. + Ieremia Ciocan, protoiereu. 1867-1941

25. + Mihail Vasilache, preot. †1940

26. + Alexandru Cristea, preot-compozitor. 1890-1942

27. + Constantin Popovici, iconom mitrofor. 1860-1943

28. + Gurie Grosu, mitropolit. 1877-1943

29. + Dionisie Erhan, episcop. 1868-1943

30. +Petre Gheroghian, preot, poet, prozator, fotograf, apicultor 1886-1947

31. + Vasile Guma, protoiereu. 1865-195…

32. + Pavel Guciujna, preot, parlamentar. 1881-1953

33. + Serghie Bejan, iconom-stavrofor. 1879-1953

34. + Macarie Tîncu, preacuvios. 1888-1969

35. + Serafim Dabija, Arhimandrit 1915-1985

36. + Victor Chicu, protoiereu mitrofor. 1901-1992

37. + Paul Mihail, preot-istoric. 1905-1994

38. + Antim Nica, arhiepiscop. 1908-1994

39. + Dimitrie Balaur, preot. 1903-1996

40. + Ioan Guţu, ieromonah. 1905-1996

41. + Paulin Lecca, arhimandrit. 1914-1996

42. + Nestor Vornicescu, mitropolit. 1927-2000

43. + Gheorghe Mihai, iconom-stavrofor. 1921-2001

44. + Vasile Ţepordei, preot-publicist. 1908-2002

45. + Sofian Boghiu, arhimandrit. 1912-2002

46. + Mircea Domitriu, preot. 1915-2003

47. + Selafiil de la Noul-Neamţ, preot-duhovnic. 1908-2005

48. + Antonie Plămădeală, mitropolit. 1926-2005

49 + Damian Potoroacă, arhimandrit. 1921-2007

50. + Felix Dubneac, arhimandrit. 1912-2008

Cu Nădejde şi Credinţă în Domnul, am adunat în volumul prezent destine de mult uitate, a Oamenilor lui Dumnezeu din Basarabia, care toată viaţa lor au slujit cu Credinţă Tatălui ceresc şi poporului asuprit şi necăjit dintre Prut şi Nistru.

Muncind la acestă lucrare, eram foarte aprins ştiind că răsplata va fi mare: scoaterea din bezna uitării a unor vrednici compatrioţi din Basarabia noastră sfântă.

I-am adunat în această carte, pentru că nu mă mai pot sătura de înţelepciunea, de Credinţa nestrămutată, de smerenia acestor vrednici păstori de suflete.

Pentru că, ei toată viaţa lor pe unde au mers au semănat numai Lumină, Credinţă şi Dragoste.

Pentru că, aceşti vulturi basarabeni au schimbat la faţă Biserica Ortodoxă – citadela mântuirii – au consolidat-o şi-au întărit-o!

Pentru că, dacă noi nu vom scrie despre ei, nu vom aminti faptele lor creştineşti, pietrele vor vorbi, iar Dumnezeu nu ne v-a ierta!

Cu nădejde şi credinţă că vom duce această lucrare până la un bun sfârşit.

Dă-mi Doamne să pun început bun…

autorul proiectului „+Persoanlităţi Basarabene în Slujba lui Dumnezeu şi a Neamului”

Mihail BORTĂ, or. Chişinău, anul 2009 de la Hristos.

—————————————————————————————————————–

Cartea poate fi găsită la reprezentaţii A.S.C.O.R Chişinău şi Frăţia Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (Bisericuţa de lemn) din Chişinău.

Telefoane de contact: 068559904; 079600416; 069335009

Sursa: www.personalitatibasarabene.info

Apel Naţional pentru predarea Religiei în şcoală

2009-11-04T01:41:00.000-08:00

Evenimentele social-politice ce s-au desfăşurat în ultimii ani în societatea noastră a determinat apariţia necesităţii de a introduce religia ca disciplina obligatorie în ciclul preuniversitar. Acest fenomen nu constituie un moft al cuiva ci un imperativ al unei societăţi aflate în tranziţie, abia scăpată de ateism.

După o lungă perioadă de ateism, în întregul spaţiu ex-sovietic, credinţa îşi recapătă locul ei firesc în societate, astfel spre exemplu începând cu septembrie 2009 religia se predă şi în şcolile din Rusia.

Cineva spunea că mileniul III “va fi unul al credinţei sau nu va fi deloc”. Republica Moldova, în intenţiile sale de aderare la UE ar trebui să preia practica ţărilor cu o democraţie consolidată în care de mai mulţi ani religia este predată în instituţiile preuniversitare.

Ca o reflectare legislativă la nivel european a importanţei identităţii cultural-spirituale a fiecărei naţiuni, domeniul cultural şi cel religios intră în competenţa exclusivă a fiecărui stat. Republica Moldova ar trebui să aibă o poziţie fermă vis-a-vis de educaţia religioasă a tinerii generaţii.

În era tehnologizării, mediul de comunicare electronic este înţesat de grupări antisociale care sub diferite măşti ademenesc pentru interese necurate, pe adolescenţii lipsiţi de posibilitatea discernerii adevărului. În această ordine de idei introducerea religiei in şcoală ar contribui la o mai bună cunoaştere a propriilor valori religioase şi la păstrarea identităţii naţionale.

Reieşind din cele remarcate mai sus Alianţa “Suflet pentru Educaţie” solicită factorilor de decizie a ţării urgentarea elaborării şi adoptării legii respective. Având în vedere confruntările şi pericolele pe care le vor avea de înfruntat, a nu le da copiilor noştri posibilitatea să-şi cunoască identitatea spirituală, credem că este o crimă naţională, opusă principiului din constituţie privind “libera dezvoltare a personalităţii umane”.

Apelul parvenit din partea ASE are scopul de a oferi tinerii generaţii posibilitatea de a se familiariza cu valorile moral-spirituale ale neamului nostru încă de pe băncile şcolii.

Introducerea religiei în şcoală nu mai este o opţiune posibilă şi reprezintă un imperativ al întregii societăţi. Dacă factorii de decizie de astăzi sunt conştienţi de datoria pe care o au faţă de Moldova de mâine, nu pot să-i lipsească pe cei care o vor edifica de ceea ce îi va ajuta cel mai mult: credinţa şi valorile moral-spirituale.

O educaţie fără religie înseamnă o şcoală fără suflet, care, mai devreme sau mai târziu, îşi va dovedi, în plan practic, ineficienţa.

O educaţie care cuprinde religia va fi o temelie bună pentru Moldova de mâine.

ASE îsi exprimă încrederea în competenţa şi profesionalismul dumneavoastră şi avem convingerea că această problemă va fi soluţionată cât mai rapid.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Pentru susţinerea introducerii religiei ca obiect de studiu în mediile preuniversitare vă îndemnăm să semnaţi aceasta petiţie, folosind modelul de mai jos:

Descarcă modelul în format .doc (Word)

Persoana de contact: Rusanovschi Iulian – /+373/ 79600416

SEMNAŢI PETIŢIA ONLINE AICI

ASCOR anunţă rezultatele concursului naţional de eseuri “DOUĂ VIEŢI ŞI-O DRAGOSTE”

2009-11-01T23:21:00.000-08:00

Dragi participanţi, în urma analizei făcute de echipa noastră şi ASCOR, am reuşit să descoperim ce inseamnă pentru voi ideea patriotismului în creaţia soţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici şi despre amprenta pe care aceştia au lăsat-o în cultura românilor basarabeni. Din cauza neîndeplinirii cerinţelor expuse în regulament am decis să delimităm pentru toate categoriile de vârste doar trei câştigători:

Locul I - Ana Musteaţă, clasa VIII, gimnaziu “Dărcăuţi”, raionul Soroca, 14 ani;
Locul II - Catan Irina, Liceul Teoretic Rubleniţa, clasa XI
Locul III - Damaschin Marina, Liceul Teoretic Rubleniţa, clasa XII

O lucrare destul de reuşită a fost şi cea a elevei Poienariu Simona, România, Liceul Teoretic „Miron Costin” Iaşi, clasa XII, însă ţinând cont de faptul că în regulament era menţionat ca participanţii să fie cetăţeni ai Republicii Moldova, îi acordăm o diploma de participare (cu posibilitatea de a participa la Şcoala de Iarnă de la mănăstirea Rudi, R.Moldova)

Câştigătorii vor fi apreciaţi conform regulamentului. Referitor la Şcoala de Iarnă de la mănăstirea Rudi, câştigătorii vor fi anunţaţi pe parcurs.

Vă mulţumim frumos pentru participare şi să dea Domnul ca ideea patriotismului şi spiritul creştin promovat de Doina şi Ion Aldea Teodorovici să pătrundă în sufletele fiecăruia.

Descarcă articolul

Halloween-ul, o sarbatoare de care nu avem nevoie

2009-10-30T07:15:00.000-07:00

Crestinii nostri mai putin dusi la Biserica serbeaza pe 31 octombrie Halloween-ul (acesta fiind al doilea import in materie de sarbatori, dupa celebrul de pe acum Valentine's Day). Multi considera ca sarbatoarea Haloween-ului (All Hallow's Eve) este doar seara (ajunul) de dinaintea Zilei tuturor sfintilor (All Saint's Day), praznicul romano-catolic din 1 noiembrie. Americanii isi amintesc acum de mortii lor, celebreaza victoria lui Hristos asupra mortii si puterilor intunericului, rad de... rau si de moarte. Se considera, deci, ca este sarbatoare crestina chiar daca e importata, dupa toate probabilitatile, din paganismul celt (druid). Greu insa de convins un om rational ca aceasta sarbatoare ar avea duh crestinesc...

Adevarul e insa altul. Ea e o sarbatoare 100% pagana, oculta, "ziua cand mortii, fantasmele parasesc mormintele...". Ea e cea mai mare sarbatoare a slujitorilor satanei: vrajitori, spiritisti sau satanisti. Americanii au dezvoltat o adevarata industrie legata de aceasta sarbatoare. Se achizitioneaza cu aceasta ocazie accesorii macabre: masti, costume de vampiri, diavoli, dragoni, zombi, leprosi, schelete si nelipsitii dovleci, ajungandu-se pana la vanzari de o jumatate de miliard de dolari anual. Vanzarile filmelor horror cresc in aceasta perioada, promotorii filmelor de groaza speculand si ei interesul mare pentru acest praznic. Industria filmelor horror exploateaza la maxim setea de senzatii tari, dovedind nepasare fata de psihicul omului, caruia nu-i ofera nimic altceva decat angoase.

America face cu ocazia Halloween-ului pregatiri mai mari decat de Craciun sau Paste. Copii se costumeaza in stil horror, se amuza prin sperieturi si merg (colinda) din casa in casa pentru a primi prajituri. Tinerii, mai curajosi, merg in cimitire in miez de noapte si se distreaza facand spiritism. S-a constatat ca in noaptea Halloween-ului se savarsesc foarte multe crime in Statele Unite.

De altfel, in cunoscutul documentar TV Invazia pagana se spunea ca la intrebarea "Cum ati vrea sa serbati Halloween-ul?", 80% din elevii americani de clasa a IV-a de la o scoala au raspuns zambind : "As vrea sa omor pe cineva..." Acesta este impactul sarbatorii !

Ca si in anii precedenti si in acest an (2002 n.n.), la noi s-a promovat aceasta sarbatoare: gradinite si teatre pentru copii speculand momentul. De nu vom fi cu luare-aminte, copii nostri isi vor forma treptat gustul pentru macabru, ocult, sadism si violenta (ii ajuta in acest sens desenele animate cu monstrii, jocurile agresive pe calculator, filmele horror si cartile pentru copii, deja clasice, din seria Harry Potter, etc.).

Biserica, adica noi, madularele ei vii, nu trebuie sa luam parte la aceasta sarbatoare oribila si demonica.

Atunci cand Binecredinciosul Stefan cel Mare si Sfant ridica biserici, americanii abia auzeau de invatatura lui Hristos! De ce ar trebui sa luam aminte acum la ce si cum ne invata ei sa sarbatorim? Sa speram ca ai nostri credinciosi vor intelege desertaciunea acestei false sarbatori si ca pe viitor o vor ocoli.

Sursa: www.laurentiudumitru.ro

UN NOU SFÂNT PE CERUL BISERICII: DREPTUL TEODOSIE DE LA BALTA

2009-10-23T02:39:00.001-07:00

ODESA, 20 octombrie 2009
Preafericitul Mitropolit Vladimir al Kievului şi a toată Ucraina (Patriarhia Moscovei) a săvârşit slujba de canonizare a Dreptului Teodosie de la Balta.
Pe 20 octombrie, în timpul opririi sale în Eparhia Odesei, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ucrainene a vizitat oraşul Balta, unde în Sfânta Catedrala a Adormirii Maicii Domnului a oficiat Dumnezeiasca Liturghie şi canonizarea Dreptului Teodosie de la Balta († 9 martie 1845).
Împreună cu Preafericitul Mitropolit au slujit mitropolitul Agatanghel de Odesa şi Ismail, arhiepiscopii Ionatan de Tulcea şi Braţlav, Bartolomeu de Rivno şi Ostrog şi Ioan de Herson şi Tavria, schiepiscopii Petru de Hinkov (vicarul Mitropoliei de Chişinău), Alexei de Belgorod-Dnestrov (vicarul Eparhiei Odesa), Alexandru de Pereiaslav - Hmelniţki (secretarul Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe din Ucraiana), precum şi preoţi ai eparhiei.

În timpul Liturghiei, după Vohodul Mic, s-a slujit ultimul parastas pentru dreptul adormit.
După aceea, Mitropolitul Agatanghel a dat citire Deciziei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraiana din 18 aprilie 2008 (Jurnalul nr. 29) pentru canonizarea Dreptului Teodosie de la Balta.

Arhiepiscopul Ionatan a citit viaţa acestui fericit nevoitor, iar apoi în timpul cântării troparului şi a megalinariei nou-proslăvitului sfânt, Preafericitul Mitropolit Vladimir s-a închinat raclei cu cinstitele moaşte ale Dreptului Teodosie. Acelaşi lucru l-au făcut şi ierarhii, clericii şi mirenii prezenţi în biserică.
În amintirea acestui eveniment Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ucrainene i-a fost dăruită icoana preacuviosului lui Dumnezeu cu o părticică din cinstitele lui moaşte.

MEGALINARII

(ce se pot cânta în glasul al VIII-lea şi al II-lea
după podobiile greceşti)

Nouă stea pe cerul Bisericii
Te-a aşezat Domnul ca pe toţi să ne luminezi
Cu pilda vieţii şi cu a ta solire,
Bezna împrăştiind-o, o, Teodosie.

Roagă-te, mărite nevoitor,
Pentru toţi creştinii ce cinstesc proslăvirea ta,
Mijlocind credinţă, nădejde şi iubire,
De la Sfânta Treime, o, Teodosie.

Sfinte, plăcutule al lui Dumnezeu Teodosie de la Balta, mijloceşte pentru noi acum şi în ceasul morţii noastre. Amin.

(un material de Paula Oprea şi monahul Leontie după situl oficial al Bisericii Ortodoxe din Ucraina)

Pentru susţinerea introducerii religiei ca obiect de studiu în mediile preuniversitare

2009-10-18T09:38:00.000-07:00

Alianţa „Suflet pentru Educaţie”
Pentru susţinerea introducerii religiei ca obiect de studiu în mediile preuniversitare semnează următoarele persoane:

Descarcă doc. word :
http://ascor.md/?attachment_id=812

Î.P.S. Bartolomeu Anania: Despre internet

2009-10-14T04:31:00.000-07:00

Tabără de muncă la mănăstirea Hagimus

2009-10-14T02:00:00.000-07:00

Sâmbătă, 3 octombrie, un grup de fete de la UPS “Ion Creanga”, facultatea Istorie şi Etnopedagogie au participat într-o tabara de munca la manastirea Marta si Maria din s.Hagimus, r.Causeni.

Cu rânduiala bunului Dumnezeu si sprijinul Maicii Stareţe fetele au oferit o mâna de ajutor măicutelor de la mănăstire. Iniţial, trebuiau să culeaga struguri, dar deoarece a plouat, fetele au îmbrăcat uniformele de lucru şi împreună cu Maica Teoctista au mers să şlefuiască pereţii bisericii din lemn închinată Marelui nostru Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt.
După ce au terminat lucrul, ele au mers în biserică, unde s-au închinat şi au mulţumit Domnului pentru această zi, spunând că ori de câte ori vor avea posibilitatea vor veni aici, pentru a da o mână de ajuor celora care sânt mereu în rugăciune.

Ilco Mihaela, studenta UPS” Ion Creanga”

Pentru mine aceasta zi nu a fost una de munca fizica, cio zi de munca spirituala,deoarece toata ziua am simtit in jurul meu puterea rugaciunii de la aceasta sfanta manastire. A oferi o mana de ajutor fara a cere rasplata cred ca este obligatia fiecarui crestin deoarece acesta este cel mai scurt drum spre mantuire.

Gutu Cristina, studenta UPS” Ion Creanga”

In aceasta zi am dat uitarii facultatea, orele si galagia orasului. Pentru mine,ca studenta aceasta tabara de munca a ramas in amintire ca ceva deosebit, ca o zi in care am imbinat utilul cu placutul, o zi in care am fost mai aproape de ceea ce numim locuri sfinte, o zi in care lucrand auzi vocea blinda a maicutelor care se roaga in taina.
Dumnezeu sa le dea multa putere,sanatate si izbavire de pacate!
Doamne Ajuta!

Forul asociaţiilor ortodoxe din Republica Moldova

2009-10-09T23:45:00.000-07:00

Pe 7 octombrie 2009, în incinta Palatului Mitrpolitan a avut loc o întrunire a mai multor organizaţii ortodoxe şi de tineret. Această adunare a avut drept scop elucidarea celor mai grave probleme cu care se confruntă societatea, în special tinerii şi găsirea unor soluţii în acest sens.
La această întrunire a participat şi ASCOR Basarabia, care a menţionat că fiecare episcopie, ar trebuie să numeasca, după modelul mitropoliei autohtone interbelice, câte un civil misionar în rândurile tinerilor. Deasemenea a fost prezentată activitatea asociaţiei şi o trecere scurtă prin istoria acesteia.
Tot la această întrunire, participanţii au căzut de comun acord că trebuiesc întreprinşi următorii paşi spre revitalizarea activităţii ortodoxe printre tineri:
- Înaintarea unui proiect către Parlamentul Republicii Moldova, Guvern şi către Ministerul Învăţământului, cu privire la introducerea religiei creştin-ortodoxe ca obiect de studiu în instituţiile preuniversitare de învăţământ.
- Intensificarea activităţii misionare în teritoriu, ca o măsură de prevenire a răspândirii prozelitismului sectar.
- Crearea unui post de radio ortodox.
- Multilpicarea şi distribuirea materialelor media cu conţinut ortodox prin Internet sau pe suport fizic (CD-uri, DVD-uri, etc.)
- Implicarea tinerilor în activităţi sociale prin intermediul Bisericii.
În acelaşi timp s-a hotărât şi crearea unui Consiliu de lucru compus din reprezentanţii tuturor organizaţiilor prezente la întrunirea de astăzi, care se va întruni lunar, cu scopul de a analiza şi de a îmbunătăţi punerea în practică a obiectivelor de mai sus.

A fost canonizat Sfântul Neagoe Basarab domnitorul Ţării Româneşti

2009-09-28T23:10:00.000-07:00

Ample evenimente religioase s-au desfăşurat sâmbăta trecută la Târgovişte şi la Curtea de Argeş. Episcopia Argeşului şi Muscelului a fost ridicată la rang de arhiepiscopie, iar întăistătătorul ei, PS Calinic, la rang de arhiepiscop. În prezenţa a peste 5.000 de argeşeni, a fost proclamată local canonizarea Sfântului Voievod Neagoe Basarab, a Sfântului Ierarh Iachint, mitropolitul Ţării Româneşti, şi a Sfântului Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel, aflăm din ediţia de astăzi a cotidianului Ziarul Lumina.

Canonizarea Sfântului Neagoe Basarab a fost proclamată de Patriarhul Daniel, alături de 23 de ierarhi, membri ai Sfântului Sinod, în aceeaşi zi, şi la Târgovişte. A asistat şi preşedintele Traian Băsescu, ministrul Culturii Teodor Paleologu, autorităţi locale şi 15.000 de credincioşi.

Evenimentele religioase de sâmbăta trecută, care se înscriu în vizita canonică a Patriarhului României în Mitropolia Munteniei şi Dobrogei, au început la Târgovişte. Ceremonia de proclamare, care a constat în citirea Tomosului patriarhal de canonizare a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, a urmat după slujba Sfintei Liturghii, oficiată de PF Părinte Patriarh Daniel şi 23 de ierarhi ai Bisericii noastre, pe o scenă amenajată în imediata apropiere a Catedralei arhiepiscopale. Trecerea lui în rândul sfinţilor a fost hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, anul trecut, în şedinţa de lucru din 8-9 iunie.

Comunicat de presă privind lansarea cărţii “Sfântul Închisorilor” la Cahul

2009-09-19T05:07:00.000-07:00

Joi, 24 Septembrie 2009 la ora 1400, va avea loc lansarea cărţii ‘’SFÂNTUL ÎNCHISORILOR’’ în cadrul campaniei ‘’DIN TEMNITE SPRE SINAXARE’’.
Campania “Din temniţe spre Sinaxare” a fost iniţiată, cu binecuvântarea părintelui Iustin Pârvu, de un grup de intelectuali creştini. Ea îşi propune să prezinte vieţile şi învăţăturile sfinţilor închisorilor din timpul prigoanei comuniste. Campania se desfăşoară începând cu data de 1 decembrie 2008 până pe 24 decembrie 2009. În Republica Moldova această campanie este desfăşurată de ASCOR Chişinău, care are obiective similare însă îşi propune în mod prioritar să prezinte vieţile şi învăţăturile sfinţilor basarabeni din închisori.
Evenimentul se va desfăşura în sala de festivităţi a Universităţii de Stat din Cahul “Bogdan P. Hasdeu” din iniţiativa ASCOR, cu sprijinul asociaţiei obşteşti’’ECOU’’ şi sub egida ‘’Cenaclului ‘’A.Ciurunga’’. Acţiunea va fi deschisă cu o rugăciune de binecuvântare, după care invitaţii vor vorbi despre contextul istoric în care au suferit aceşti tineri, despre conotaţia teologică a martirajului lor şi despre modelul V. Gafencu pentru tinerii de azi. La lansare sunt invitaţi toţi doritorii care vor să cunoască viaţa unui sfânt basarabean atât de puţin cunoscut pentru noi.

CONCURSUL NAŢIONAL DE ESEURI ''DOUĂ VIEŢI ŞI-O DRAGOSTE''

2009-09-15T03:00:00.000-07:00

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români din Republica Moldova anunţă desfăşurarea concursului naţional de eseuri ”DOUĂ VIEŢI ŞI-O DRAGOSTE” în memoria regretabililor interpreţi Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Concursul se va desfăşura pentru două categorii de participanţi: elevi până la 16 ani şi tineri ce au vârsta de peste 16 ani, care locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova. Textul eseului trebuie să se încadreze într-un volum de 4-5 pagini A4 atât în formă manuscrisă cât şi în formă dactilografiată. În conţinutul acestui eseu participanţii vor trebui să relateze despre ideea patriotismului în creaţia soţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici şi despre amprenta pe care aceştia au lăsat-o în cultura românilor basarabeni. Eseul se va încheia cu um mic elogiu sau câteva versuri aduse soţilor Teodorovici. Eseurile pot fi trimise la adresa poştala: or. Chişinău, str. Alexandru Lăpuşneanu nr. 2, cod postal 2004 (pentru ASCOR), până pe data de 15 octombrie 2009.

Juriul va fi format din doamna Eugenia Marin (mama Doinei Aldea Teodorovici), profesoară de limba română, din istoricul Marius Tărâţă (colaborator al Institutului de Istorie, Drept şi Filozofie) şi domnişoara Mihaela Josan, deţinătoarea premiului I al Concursului Naţional de Eseuri „Eminescu pentru mine”. Rezultatele concursului vor fi publicate pe data de 29 octombrie 2009, în buletinul informativ „Studentul Ortodox”, ziarul „Flux”’ şi pe adresa www.ascor.md. Deţinătorii primelor trei locuri vor primi un set de cărţi (cantitatea cărora va depinde de locul pe care s-a plasat câştigătorul), câte un CD cu muzica soţilor Teodorovici şi vor putea participa la şcoala de iarnă de la mănăstirea Rudi în perioada 3-9 ianuarie 2010.
Pentru informaţii suplimentare ne puteţi contacta la nr.de telefon 079600416.

Sfântul închisorilor – Marturii despre Valeriu Gafencu

2009-09-01T06:47:00.000-07:00

Cartea aceasta ne ofera noua, celor obisnuiti cu o viata comoda, prilejul de a medita la jertfa, la suferinta si la cruce. Pentru ca nimic nu se poate realiza fara efort, fara jertfa. Ispita omului contemporan, spune Sfântul Paisie Aghioritul, este de a dobândi totul fara jertfa, asa încât si noi, crestinii, am dori sa ne mântuim fara sa ne nevoim, ceea ce este, de fapt, imposibil. Asa stând lucrurile, cartea de fata este o aducere aminte a vremurilor extraordinare si teribile în care cei ce au vrut sa se mântuie au avut foarte mult de suferit, adica atunci când statul român, comunist si ateu, folosindu-se de institutii diabolice, precum Securitatea si închisoarea, i-a chinuit pe cei mai buni crestini, aflati atunci printre noi. Caci "comunismul a umplut cerul de Sfinti" – dupa cum ne încredinteaza Parintele Arsenie Papacioc. De aceea, daca ar fi sa cunoasca cineva pe toti din neamul nostru care au trecut pragul sfinteniei în prigoana comunista, ar veni la cuvintele rostite în veacul al XVII – lea de Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei: "dara si dintre rumâni multi sunt sfinti, dara nu s-au cautat!"...

Lucrarea aceasta, cu adevarat marturisitoare si folositoare, aparuta cu binecuvântarea parinteasca, duhovniceasca si responsabila a Înaltpreasfintitului Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, a fost îngrijita si redactata de catre Parintele Moise Iorgovan de la Manastirea Oasa – Alba, care are o mare evlavie fata de cei ce au suferit în temnitele comuniste, marturisindu-l pe Hristos. Potrivit Cuvântului Înainte, intitulat "Ne laudam si în suferinte" – semnat de catre acelasi distins ierarh al Bisericii: "Aceasta evlavie, secondata de râvna cercetarii, l-a determinat sa bata tara în lung si în lat pentru a strânge documente si marturii de la oamenii care au trecut prin iadul încarcerarii si înca mai traiesc, alcatuind lucrarea de fata si alta care va urma, oferindu-ne noua posibilitatea de a afla lucruri cutremuratoare dintr-o perioada trista prin care a trecut România".

Unul dintre cei care au suferit, marturisindu-l pe Hristos a fost Valeriu Gafencu, pentru care era foarte clar si limpede cuvântul Mântuitorului: "Oricine va marturisi pentru Mine înaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru El înaintea Tatalui Meu, Care este în ceruri" (Matei 10, 32). De remarcat este ca Parintele Moise a reusit sa scoata în evidenta faptul ca, într-adevar, Valeriu Gafencu a reusit sa se delimiteze de orice ideologie si atitudine partizana, actionând pur si simplu ca un sincer ucenic al lui Hristos. Chiar daca la început a fost membru al "Fratiilor de cruce" – si atunci doar din elanul sau pentru o viata spirituala curata, fara compromisuri si politicianisme – a ajuns sa se detaseze atât de mult de toate, încât si unii dintre cei de dreapta îl socoteau un exagerat si un mistic. Asa se face ca Parintele Nicolae Steinhardt – evreu de origine – îl supranumeste "Sfântul închisorilor". Asadar, Valeriu Gafencu a fost una dintre cele mai impresionante figuri si s-a înaltat la o admirabila traire duhovniceasca în conditiile vietii de temnita. Prin dragostea sa jertfelnica, izvorâta dintr-o desavârsita închinare a vietii lui Hristos, a ramas zugravit în cele mai luminoase culori în inimile celor ce l-au cunoscut. Astfel, Parintele Gheorghe Calciu spunea: "nu am nici o îndoiala ca este sfânt; a trait cuvântul lui Dumnezeu la o înaltime de neînteles pentru noi". De aceea Parintele Constantin Voicescu era încredintat ca "mai devreme sau mai târziu Biserica Ortodoxa Româna îl va canoniza". Parintele Moise marturiseste ca, desi "Valeriu Gafencu este adesea amintit în marturiile publicate de cei trecuti prin închisori, cu toate ca despre el au aparut articole în presa, si s-a facut chiar un documentar de televiziune, fiind – ca sa folosim un termen la moda – cel mai «mediatizat» dintre traitorii temnitelor comuniste, totusi viata lui este mult prea putin cunoscuta în rândul credinciosilor. Prin urmare, folosind tot ceea ce s-a publicat, alaturând unele marturii inedite, în cele urmeaza (adica în carte – n. mea, S.G.) vom pune în fata cititorului crâmpeiele adunate despre viata, trairea si gândirea acestui sfânt al veacului XX".

Memoriile foarte miscatoare cuprinse în acest volum, sunt împartite în urmatoarele tiluri foarte sugestive, cum ar fi: "Dara si dintre rumâni multi sunt sfinti", "Înainte de închisoare", "Valeriu si educatia legionara", "Nevoitorii de la Aiud", "Ei au gasit aceasta cale cu un ceas mai devreme", "Calea fericirii", "Viata în «lavra» Aiudului", "Colonia de munca de la Galda de Jos", "Din marturia lui Marin Naidim", "Valeriu Gafencu: o lumina!", "Închisoarea Pitesti si reeducarea", "Valeriu la Pitesti", "Mi-e asa de dor de Târgu Ocna!", "Un om fericit", "Marturitorul lui Hristos", "Lui i-au dat fiere si tu îmi dai miere?!", "Am vazut-o pe Maica Domnului", "Marturia Parintelui Mihai Lungeanu", "Va veni o zi când inima ta va cânta rugaciunea", "Pastorul Richard Wurbrand", "Craciun la Târgu Ocna", "Trecerea la cele vesnice", "Ucenicii lui Valeriu", "Lotul mistico-legionar Târgu Ocna", "Dialoguri cu Valeriu", "Gânduri pentru o împreuna lucrare spirituala", "Doua marturii", "Adenda: Valeriu Gafencu – scrisori si poezii; Îndreptar de spovedanie alcatuit de Valeriu Gafencu". Toate acestea au fost scrise (partial) de cel care mucenicit în puscariile comuniste ale gulagului românesc timp îndelungat, sau de altii în cinstea lui, alaturi de Ioan Ianolide, preotii Gheorghe Calciu, Marcu Dumitru, Gherasim Iscu, Constantin Voicescu, Dumitru Staniloae, Constantin Galeriu, Daniil Sandu Tudor, ca si de Mircea Vulcanescu, Marcel Petrisor, Radu Gyr, Constantin Oprisan, Nichifor Crainic si Gheorghe Jimboiu. Aceasta scriere constituie o adevarata odisee a spiritului, o introspectie abisala facuta cu multa umilinta si finete, pe care "numai un om trecut prin chinurile iadului si iesit curat pe malul înalt al sfintirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toata calea încercarilor", caci acesti martiri contemporani au supravietuit în arena "leilor comunisti" datorita credintei lor nestramutate în Dumnezeu - Cel Care "toate le poate celui ce crede", dându-le celor smeriti Harul ce sfinteste, stapâneste si ocârmuieste toata faptura!...

Preluînd ce spunea parintele Calciu despre Întoarcerea la Hristos a lui Ioan Ianolide, spunem ca "din toate relatarile despre închisori, din toata investigatia psihologica a atâtor autori, toti înzestrati cu duhul marturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovnicesti, una dintre cele mai patrunzatoare", "cea mai în masura sa înteleaga împreuna cu toti sfintii ce este latimea si lungimea, adâncimea si înaltimea, sa cunoasca iubirea lui Hristos cea mai presus de cunostere si sa se umple de toata plinatatea lui Dumnezeu". Afirmatiile Parintelui Calciu facute în "Cuvântul introductiv" la cartea lui Ioan Ianolide se potrivesc perfect si aici, caci, "daca ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrasmasului vazut si nevazut prin puterea credintei si a rugaciunii, daca te îndoiesti de iubirea lui Hristos si de eficienta pocaintei, aceasta carte, acest document duhovnicesc, te va convinge". Multa dreptate are, pentru ca eroii lucrarii acesteia, jertfelnici în închisorile politice, au cautat în primul rând sa-si puna în ordine propriile vieti, "sa înteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca încet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare". Toti acesti mucenici contemporani ai veacului al XX – lea "locuind în aceeasi celula, au încercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile si poticnelile inerente convietuirii multora la un loc, într-un spatiu impropriu, mizer si insalubru!..."

Povestea unei vieti închinate lui Hristos pâna la ultimile consecinte, asa cum este cea a lui Valeriu Gafencu, face parte din razboiul nevazut despre care ne învata Filocalia.

Lucrarea în sine este un complex, un tot graitor, alcatuita dintr-un sir întreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existentiale si determinante pentru eroul cartii, care, desi s-a urmarit acest lucru, nu a fost niciodata victima, ci întotdeauna va fi consemnat (alaturi de ceilalti), de catre posteritatea ce trebuie sa fie cât mai obiectiva, drept eroul credintei, purtatorul Duhului Celui Dumnezeiesc în iadul lumii acesteia pamântesti, din a doua jumatate a secolului al XX – lea!...

Credem ca trebuie retinut si subliniat faptul ca interesul cartii nu sta atât în faptele relatate, cât în deschiderea duhovniceasca.

În încheiere, subliniem ca aceasta carte reprezinta meritul de necontestat al ierarhului locului, al editorilor de la Alba Iulia, al Parintelui Moise Iorgovan de la Manastirea Oasa – un om tânar, care n-a trait în acele timpuri -, care au demonstrat importanta, rolul, locul si valoarea rememorarii adevaratei istorii recente, ca si a raportarii la experienta ascetica si mistica pe care au trait-o cei din închisori. Volumul are caracter pedagogic si misionar; ne reaminteste si ne reliefeaza convingerea ca fara comuniune, participare si jertfa, crestinismul este o simpla ideologie, lipsita de "Duh si de adevar". Asadar, Biserica – care este o Institutie divino-umana vie si dinamica – nu reprezinta un muzeu de antichitati, de piese istorice si artistice de valoare, ci constituie Muntele Schimbarii noastre la fata si al nasterii atâtor generatii de oameni "din apa, Duh Sfânt si foc", multi dintre ei iata, fiind chemati la a îmbratisa "cununa muceniciei si deci, a sfinteniei". Asa încât, "un om, ca si un popor, atâta pretuieste, cât a înteles din Evanghelie si cât poate sa urmeze învataturii lui Iisus" – dupa cum spunea Simion Mehedinti.

Una dintre concluzii este cea trasa de Parintele Moise: "Oamenii prin care Duhul Sfânt lucra cu putere, precum Valeriu Gafencu si alti marturisitori ai temnitelor, vrednici de toata pretuirea, îsi asteapta locul în calendar, fiind cele mai sigure modele pentru noi în vremurile acestea dominate de confuzii. Viata lor merita cunoscuta, nu pentru slava lor pamânteasca, ci ca oamenii din zilelele noastre înnegurate de atâtea rataciri, urmari ale îndepartarii de Dumnezeu, sa stie ca au existat în veacul al XX – lea asemenea alesi care s-au ridicat la puterea de credinta si de jertfa a primilor martiri crestini".

Stelian Gombos

Cine doreste sa cumpere aceasta carte si nu o gaseste, poate sa o comande la numarul de telefon 079600416, fratele Iulian.

Scrisoare de susţinere a Canonizării lui Valeriu Gafencu

2009-08-31T01:46:00.000-07:00

Sa apăram Chişinăul de invazia sectarilor! Comunicat

2009-08-14T01:34:00.000-07:00

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români din Basarabia (ASCOR) se arată îngrijorată de intenţia unui cult adventist de a organiza evenimente care au drept scop propagarea unor rătăciri religioase într-o zonă oraşului de mare valoare istorică şi spirituală pentru toţi credincioşii ortodocşi din Republica Moldova.

Amintim că acţiunea autorizată de primăria municipiului Chişinău urmează să se desfăşoare în nemijlocita vecinătate cu „Porţile Sfinte” (numită şi „Arca de Triumf”), Catedrala Naşterea Domnului şi monumentul Sfântului Ştefan cel Mare, obiecte de mare valoare pentru toţi creştin ortodocşii din Basarabia.

Considerăm că Piaţa Marii Adunări Naţionale, care este şi un simbol naţional al tuturor românilor basarabeni, nu poate deveni un obiect al propagandei anti-ortodoxe aşa cum nu poate fi nici un loc de organizare a diverselor beţii în masă sau un spaţiu de parcare a automobilelor.

Rugăm autorităţile municipiului Chişinău să răspundă solicitărilor credincioşilor stopând acţiunile de profanare ai simbolurilor religioase şi naţionale, acţiuni care aduc jigniri grave sentimentelor religioase ai majorităţii populaţiei din Republica Moldova.

Biroul de Presă ASCOR Chişinău.

Despre sex şi sexualitate

2009-07-29T00:39:00.000-07:00

Dacă tradiţia biblică şi patristică par să pună sexualitatea şi plăcerea sexuală într o lumină nefavorabilă, trebuie precizat că puterea ei copleşitoare ne duce la păcat, deci sexualitatea nu este în sine rea sau păcătoasă. Legea ebraică, de pildă, prescrie pedepse aspre pentru diferite tipuri de activitate sexuală, considerate aberante sau nenaturale: adulter, incest, homosexualitate şi bestialitate (cf. Lev. 18). Fiecare dintre acestea ameninţă atât familia, cât şi societatea, deoarece sunt motivate de pofta trupească egocentrică. Pe de altă parte, procreerea este privită ca o binecuvântare a lui Dumnezeu, până acolo încât El introduce căsătoria de levirat pentru a asigura continuitatea numelui şi neamului celui decedat (Dt. 25, 5 6; Gen. 38, 8; Mt. 22, 23). Psalmistul exclamă: „Iată, întru fărădelegi m am zămislit şi în păcate m a născut maica mea”(Ps. 50, 5). Aşa cum ne arată pluralul „păcate” (hamartiais) din Septuaginta, nu este vorba de „păcatul originar” – vina lui Adam transmisă prin actul sexual (Sfântul Augustin). Este vorba mai degrabă de faptul că fiecare persoană se naşte într o lume căzută, marcată de tragedia păcatului şi a înstrăinării de Dumnezeu. (Deci continuarea logică este: „Fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea”). Conceperea şi păcatul sunt legate strâns, dar nu cauzal. Actul procreării nu este judecat în sine.

În acelaşi ton, textele liturgice bisericeşti avertizează în mod repetat asupra realităţii ispitelor şi a stricăciunii posibile asociate comportamentului sexual, şi totuşi nu condamnă sexualitatea în sine. Vom lua două exemple aleatorii. În rugăciunea din timpul Cântării Heruvicului, preotul se roagă: „Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie, sau să slujească Ţie, Împărate al slavei; căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cele cereşti. Dar totuşi …”. Este vorba de ataşamentul faţă de problemele lumeşti, ce poate duce la idolatrie, închinarea la alţi dumnezei, dar poate fi vorba şi de o aluzie la ispitele sexuale. În rugăciunea către Domnul nostru Iisus Hristos (alcătuită de Antioh monahul), ne rugăm: „Şi ne dă nouă, Stăpâne, celor ce mergem spre somn, odihnă trupului şi sufletului; şi ne păzeşte pe noi de întunecatul somn al păcatului şi de toată întunecata şi cea de noapte patimă a dulceţii. Conteneşte întărâtările patimilor, stinge săgeţile vicleanului cele aprinse, cele pornite asupra noastră cu vicleşug. Zburdările trupului nostru le potoleşte şi tot gândul nostru cel pământesc şi trupesc adoarme l …”. Aluzia la dorinţa sexuală este evidentă. Acest pasaj se referă la lupta pe care o necesită păstrarea castităţii, fie în cadrul căsătoriei, fie în viaţa monahală. Dar, la fel ca în citatul anterior, este vorba şi aici de realitatea puterii ispitelor sexuale care duc la păcat; nu incriminează în schimb sexualitatea în sine.
Se naşte întrebarea dacă sexualitatea şi sexul sunt elemente actului creator originar al lui Dumnezeu, şi reflectă deci chipul divin, sau ele sunt urmări ale căderii şi trebuie puse relaţie cu sfera pasiunilor şi a nevoilor trupeşti care până la urmă trec.
Există o discuţie fascinantă printre teologii ortodocşi privind tocmai această problemă. Datorită importanţei ei pentru atitudinea noastră faţă de corpul omenesc, inclusiv procrearea şi îngrijirea medicală, ne vom opri puţin mai detaliat asupra acestei probleme.
Cel mai răspândit răspuns la această problemă este acela că diferenţierea sexuală este un aspect al creaţiei bune a lui Dumnezeu. Textul de la Gen. 1, 26 27 este interpretat în sensul că „bărbat” şi „femeie” apar în natura umană ca expresii ale voinţei divine. Afirmaţia Sfântului Pavel de la Gal. 3, 28 că în Hristos „nu este bărbat sau femeie” (accentul este pus mai degrabă pe distincţia sexuală decât pe persoane) se referă la faptul că încorporarea în Trupul lui Hristos prin botez permite cuplului, în Biserică, să depăşească diferenţele date – cu consecinţele lor sociologice şi psihologice – între iudei şi greci, robi şi liberi, bărbaţi şi femei.
O interpretare similară este dată învăţăturii lui Iisus privind viaţa după înviere: când vor învia din morţi, bărbaţii şi femeile vor fi „ca îngerii (hôs angeloi) din ceruri” (Mt. 12, 25; Mt. 22, 30; Lc. 20, 36) ”nu vor mai putea muri, pentru că vor fe asemenea îngerilor (isangeloi) şi fii ai lui Dumnezeu”. Aceasta înseamnă că după înviere, bărbaţii şi femeile nu se vor mai căsătorii, întrucât funcţiunea genitală va fi inutilă în Împărăţie, de vreme ce nu va exista nevoia procreării, iar iubirea va fi îndreptată spre ultimul ei scop – Dumnezeu.
Potrivit acestui punct de vedere, diferenţierea sexuală şi sexualitatea sunt elemente ale creaţiei bune a lui Dumnezeu şi sunt intrinseci naturii umane. În starea de după înviere, nu diferenţierea sexuală este abolită, ci diferitele consecinţe ale acestei diferenţieri, printre care activitatea sexuală şi relaţiile de dominare şi supunere. În terminologia modernă, spunem că în Hristos şi în Împărăţie nu mai există un dezechilibru al puterii şi o dominaţie corespunzătoare a iudeilor asupra grecilor (ca în primele comunităţi creştine), a celor liberi asupra sclavilor, sau a bărbaţilor asupra femeilor. Pasajul din Gal. 3, 28 se referă deci la sociologie, nu la ontologie. Acest text proclamă egalitatea între sexe şi nu distrugerea genului.
Alţi teologi ortodocşi oferă o interpretare diferită acestor texte. Urmându l pe Sfântul Maxim, care îşi bazează reflecţia pe textul „Despre crearea omului” al Sfântului Grigorie de Nyssa, acesta neagă faptul că sexualitatea şi diferenţierea sexuală sunt componente esenţiale ale naturii umane, şi susţin că acestea apar ca o consecinţă a căderii. Valerie Karras, de pildă, îşi argumentează foarte interesant acest punct de vedere. Interpretând învăţătura patristică, ea afirmă că trupul omenesc în starea căzută nu reflectă trupul divin. Sfinţii Părinţi, spune ea „fac distincţie între efectele fizice, emoţionale şi psihologice ale trupurilor noastre căzute, în special ale genului, şi natura ultimă nediferenţiată sexual a sufletului uman”. Ea continuă: „Dincolo de actul fizic sexual, genul în sine este privit de Părinţi ca un element adăugat umanităţii noastre datorită preştiinţei lui Dumnezeu cu privire la cădere”, pentru a concluziona: „Dar dacă chipul lui Dumnezeu în umanitate nu se extinde asupra sexualităţii, şi nici nu va fi diferenţiată sexual după înviere, atunci nu există nici o dimensiune spirituală şi nici o semnificaţie ontologică a genului.
Pe lângă faptul că introduce un dualism intolerabil trup suflet în antropologia ortodoxă, această argumentaţie face de asemenea confuzie între gen şi sexualitate, între „trup” şi „carne”. Un suport parţial pentru acest punct de vedere poate fi găsit în teza Sfântului Maxim potrivit căreia toate diviziunile din sânul creaţiei vor fi în final depăşite, inclusiv distincţia între bărbat şi femeie. Totuşi, pentru Sfântul Maxim, această distincţie nu este rea în sine, şi nici nu e o consecinţă a căderii. La fel ca celelalte patru distincţii (paradis – lumea locuită, rai – pământ, inteligibil – sensibil, necreat – creat), diferenţierea sexuală este un dat al ordinii create. Ea este susceptibilă păcatului şi aceea susceptibilitate se exprimă prin sexualitate decăzută. Procrearea sexuală a devenit necesară ca o consecinţă a păcatului care este moartea. Comentând „Ambigua” Sfântului Maxim, Lars Thumberg spune: „Din moment ce Sfântul Maxim presupune că Dumnezeu a pregătit o altă formă de înmulţire pentru omul ne păcătos, această perspectivă negativă asupra sexualităţii nu implică faptul că forţa reproductivă a omului este cu desăvârşire rea. Ea poate fi folosită într un mod pozitiv, spiritual. Elementele masculin şi feminin nu sunt menite să dispară, ci doar să fie subsumate principiului naturii umane.
Diviziunea între bărbat şi femeie, care este depăşită prin mijlocirea dublă a lui Hristos şi a omului, se referă la sexualitate, nu la gen. În acelaşi mod, când Sfântul Maxim vorbeşte despre aspecte care „nu au fost de la început create ca elemente ale naturii umane”, el numeşte plăcerea şi durerea, dorinţa şi frica, şi cele ce derivă din acestea. Încă o dată, el se referă la pasiuni, sexuale sau de alt tip, şi nu la gen.
Încercând să demonstreze că toţi Sfinţii Părinţi (şi nu doar Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Maxim) învaţă că genul este „un element adăugat umanităţii numai datorită preştiinţei lui Dumnezeu cu privire la căderea omului”, Dr. Karras face referire la punctul de vedere al Sfântului Ioan Damaschin în tratatul său despre feciorie şi viaţă conjugală: „Ioan Damaschinul rezumă întreaga tradiţie patristică afirmând că Dumnezeu, prin preştiinţa Sa, a creat umanitatea împărţită în genuri în scop procreativ”. Sfântul Ioan susţine că fecioria era o calitate originară, înnăscută, a naturii umane în starea ei dinainte de cădere. Abia după ce moartea a fost introdusă ca o consecinţă a păcatului, procrearea sexuală a devenit necesară, în scopul de a conserva rasa umană. Este, de asemanea, adevărat că Sfântul Ioan preţuieşte mai mult fecioria decât viaţa conjugală. Dar, încă o dată, aici este vorba de sexualitate. Nu se face nici o referire la diferenţierea sexuală care, aşa cum afirmă atât el cât şi majoritatea mărturiilor patristice, apare o dată cu crearea primului bărbat şi a primei femei în condiţia lor dinaintea căderii. Într adevăr, în acelaşi capitol, Damaschinul afirmă că căsătoria este „bună” (chiar dacă fecioria e mai „bună”), citând binecuvântarea căsătoriei făcută de Iisus în Cana (In. 2), precum şi porunca de la Evr. 13, 4: „Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat”. Chiar şi aici, accentul cade pe curăţie şi castitate în relaţiile conjugale. Prin urmare, Sfântul Ioan poate concluziona că „căsătoria este bună” atâta timp cât relaţiile fireşti fac ca „nebunia dorinţei” să nu se concretizeze în acte nefireşti sau împotriva firii (anomos).
Nimic din acestea nu aduce vreo mărturie în sprijinul ideii că genul a apărut abia după Cădere sau că nu este un element constitutiv al naturii umane. Pe de altă parte, în concepţia patristică, sexualitatea este în mod cert post – lapsariană, accentuând acest lucru pentru a evita ideea că concupiscenţa şi alte pasiuni sunt expresii ale naturii create, care este în mod esenţial „bună”. Totuşi, nu se poate afirma că sexualitatea este rea în sine sau că activitatea sexuală este păcătoasă. Combătând povestirile jidoveşti şi noţiunile veterotestamentare de puritate şi impuritate (curăţie şi necurăţie), Sfântul Ioan Hrisostom afirmă: „toate lucrurile sunt curate. Dumnezeu nu a făcut nimic necurat, pentru că numai păcatul este necurat. Acela ajunge în suflet şi îl pângăreşte… Puteţi vedea câte feluri de necurăţii există (din punct de vedere omenesc). Totuşi, Dumnezeu a făcut naşterea de prunci şi sămânţa împerecherii”. Pentru Sfântul Ioan Hrisostom, nu funcţia biologică este păcătoasă, ci greşita ei întrebuinţare. De aceea, în aceeaşi omilie, el afirmă că adulterinul este necurat „nu din pricina relaţiilor intime (pentru că din acest punct de vedere, fiecare bărbat care trăieşte cu soţia sa ar fi necurat), ci datorită răutăţii actului, şi din cauza prejudiciului adus aproapelui”. Prin urmare, nu relaţia în sine face adulterul un păcat, ci intenţiile ascunse şi împrejurările ce însoţesc actul.
În orice caz, nici o exegeză rezonabilă a pasajelor citate mai sus (Gal. 3, 28; Mc. 12, 25) nu poate concluziona că genul va fi eliminat după înviere, aşa cum textul de la Fac. 1, 26 27, nu poate fi interpretat în sensul că genul nu era un aspect esenţial sau „natural” al omului înainte de Cădere (ce înseamnă, de fapt, că „i a făcut bărbat şi femeie”?). La fel stau lucrurile şi în cazul afirmaţiei că distincţia sexuală a existat înainte de cădere doar pentru că Dumnezeu ştia dinainte că omul va păcătui şi va aduce moartea, deci procreerea sexuală va fi necesară pentru a asigura continuitatea speciei umane. Această idee nu numai că nu apare în textele scripturistice, dar ea este contrazisă de referatul creaţiei, care include diferenţierea în activitatea creatoare „bună” a lui Dumnezeu, de binecuvântarea căsătoriei în Cana şi de învăţătura Sfântului Pavel despre trup ca „mădular al lui Hristos” (I Cor. 6, 15), care chiar în starea căzută este capabil de sanctificare (I Tes. 5, 23). Mult mai clară este afirmaţia lui Iisus care confirmă bunătatea genului şi locul său în iconomia divină: „Dar de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i a făcut Dumnezeu”, astfel încât în cadrul căsătoriei, „nu mai sunt doi, ci un trup” (Mc. 10, 6 8) .
Prin urmare, genul nu este o reflexie târzie şi nici o concesie făcută răutăţii omeneşti. În cuvintele lui Thomas Hopho: „Diferenţierea sexuală a făpturilor umane este un element esenţial în capacitatea lor de a reflecta şi de a participa la viaţa divină, al cărei conţinut este dragostea. Numai ca bărbat şi femeie, într o comuniune strânsă, fiinţele umane se împlinesc ca şi creaturi făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” .
Concluzia între termenii „carne” şi „trup” pare să fie responsabilă în mare măsură de opinia gnostică potrivit căreia trupul – şi, o dată cu el, genul – „nu are o dimensiune spirituală şi nici vreo semnificaţie ontologică” .
Această opinie se bazează pe (porneşte de la) ideea că trupul căzut, fizic, nu reflectă chipul lui Dumnezeu şi prin urmare, genul nu este un aspect esenţial al umanităţii noastre. Am arătat că această opinie presupune un dualism trup suflet care este stăin Scripturii şi Tradiţiei ortodoxe. Ceea ce Dr. Karras numaşte „trupul în starea post lapsiană (de după cădere)”, este în realitate acea orientare a trupului pe care Sfântul Pavel o numeşte „carnea” (sarx) sau „vechiul Adam”. „Carnea” se referă în primul rând la aspectul superficial al fiinţei noastre, locul pasiunilor în permanenţă supus ispitelor şi păcatului. Termenul pe care Sfântul Pavel îl opune „cărnii” este nu „trupul”, ci „spiritul”. Deşi limbajul biblic şi patristic este fluid, termenul „trup” (sôma) arată în general întreaga fiinţă: inimă, minte, carne şi spirit (sau suflet). La înviere, trupul va fi cu siguranţă schimbat: transformat dintr un „trup fizic” într un „trup spiritual” (I Cor. 15, 44), dar va rămâne un trup unic, un singur ipostas, în continuitate cu existenţa sa terestră personală. (Să luăm, de pildă, arătarea lui Iisus înviat către Maria Magdalena şi ucenicilor Săi: In. 20, Lc. 29, etc. Deşi în primul moment nu e recunoscut, o dată ce se descoperă prin cuvânt sau prin „frângerea pâinii”, El este perceput ca ceea ce este El în identitatea Sa personală unică: Domnul înviat este acelaşi cu Iisus din Nazaret.)
E adevărat că literatura ascetică vorbeşte adesea despre trup în termeni negativi. Este vorba de fapt de lupta pe care monahii trebuie să o ducă pentru păstrarea castităţii şi a purităţii gândului. Totuşi, atunci când Părinţii folosesc cuvântul „trup „în acest context, ei se referă de regulă la noţiunea paulină de „carne”, locul războiului spiritual. „Carnea” şi „trupul” nu sunt componente separateale persoanei umane care se afă în opoziţie faţă de „suflet”, aşa cum „carnea” şi „spiritul” sunt părţi sau aspecte diferite ale fiinţei noastre ce se află permanent în război. Aceasta este părerea comună, susţinută şi de faptul că nici Scriptura şi nici scrierile patristice nu folosesc termenii în mod sistematic. „Sarx” (carne) şi „sôma” (trup) reprezintă totalitatea persoanei, dar sunt privite din perspective diferite. De asemenea, atunci când termenii „carne” şi „spirit” sunt folosiţi împreună în contextul dualismului etic al Sfântului Pavel, fiecare se referă la persoana întreagă: „carne” pentru omul căzut şi „spirit” pentru omul mântuit. Expresiile pauline: mintea spiritului şi mintea cărnii, se referă deci la o orientare specifică a întregii fiinţe: spre viaţă şi pace sau spre moarte (Rom. 8, 5 6).
Prin urmare, „carnea” vizează orientarea persoanei spre păcat şi moarte, de vreme ce „mintea cărnii” se concentrează asupra lucrurilor acestei lumi, şi nu asupra lui Dumnezeu. Pe de altă parte, „trupul” poate fi folosit în multe moduri. El poate reprezenta aspectul fizic sau psihologic al fiinţei noastre, fiind aproape sinonim în acest sens cu termenul „carne”. Dar el poate semnifica şi întreaga persoană, care prin har se poate transfigura după chipul lui Hristos. Primul sens îl găsim în meditaţia Sfântului Pavel despre „trupul morţii”, unde sinele (eul) este „carnal, vândut păcatului” (Rom. 7, 14 25). Cel de al doilea sens, îl găsim în apelul său de a „prezenta trupurile noastre ca un sacrificiu viu, sfânt şi plăcut lui Dumnezeu”(Rom. 12, 1) şi în mustrarea făcută corintenilor (I Cor. 6, 18 20). Combinarea celor două sensuri apare în I Cor. 15, 38 39, unde sarx este sinonim cu sôma. În sfârşit, sensul normativ apare din nou în mod clar în pasajul ce urmează (15, 44): la înviere, trupul fizic pământesc (sôma psychikon) va fi transformat într un trup spiritual ceresc (sôma pneumatikon). Apostolul se referă aici nu doar la carne, ci la întreaga persoană, la fiinţa întreagă a omului.
Aceste reflecţii ne duc la concluzia că umanitatea (adică „trupul” în stare prelapsariană) includea şi genul, iar diferenţierea sexuală, ca aspect esenţial al existenţei trupeşti, va fi păstrată şi la înviere .
Diferenţierea sexuală este inerentă naturii umane, ea fiind dăruită de Creator „de la început”. Prin urmare, nu putem accepta teza potrivit căreia genul nu are „nici o dimensiune spirituală, nici o semnificaţie ontologică”.
Ca funcţiune esenţială a naturii umane, genul permite procrearea, care „de la început, şi nu în urma căderii, este binecuvântată de Dumnezeu ca mijloc prin care persoanele care i poartă chipul să poată participa la activitatea Sa creatoare (Gen. 1, 28; 2, 23 24). Dacă evităm să confruntăm genul cu sexualitatea (căzută), atunci este evident că genul are într adevăr şi „semnificaţie ontologică”, precum şi o profundă „dimensiune spirituală”. Prin el, bărbatul şi femeia pot împlini porunca divină de a se înmulţi şi a umple pământul, dar se pot împlini şi unul pe celălalt prin iubire.
Lăsând la o parte întrebarea dacă Sfânta Treime se poate oferi ca prototip, genul ca funcţie a existenţei trupeşti este dăruit de Dumnezeu şi binecuvântat de El la creaţie. Deci, semnificaţia lui se extinde dincolo de plăcerea fizică şi chiar dincolo de procreare. Pentru că, în cele din urmă, genul, care se exprimă în iubirea sexuală, este o imagine sau icoană a legăturii nupţiale ce L uneşte pe Hristos cu toţi cei care aderă la El prin credinţă. Totuşi, acest lucru poate avea loc doar în contextul căsătoriei creştine, pe care am numit o „unire conjugală monogamă, heterosexuală şi binecuvântată”. Acesta este singurul context care permite genului şi expresiei sale sexuale să primească o autentică valoare sacramentală. Unirea bărbatului cu femeia pentru a crea „un singur trup” este un mister profund (mystêrion, sacramentum) – ne spune Apostolul – şi este legată de unirea mistică, sacramentală între Hristos şi Trupul Său, Biserica. Chr. Saunaras vorbeşte de acest aspect sacramental astfel:
„În taina căsătoriei, Biserica intervine pentru a da iubirii sexuale dimensiunea ei completă, pentru a elibera puterea de iubire a omului de necesitatea naturală, şi pentru a reflecta în unirea bărbatului şi a femeii, imaginea Bisericii şi darul vieţii adevărate”.
În aceeaşi tonalitate, Ortodoxia priveşte căsătoria ca pe o vocaţie creştină, o unire în şi cu Hristos . Ţinta finală a cestei vocaţii este identică cu a monahismului: theôsis sau participarea eternă la viaţa lui Dumnezeu. Ca şi monahismul, căsătoria creştină presupune/implică o continuă asceză: o luptă spirituală, bazată pe permanenta pocăinţă. În cuvintele lui Iannaras, „La adevărata feciorie şi adevărata căsătorie se ajunge pe acelaşi drum: negarea de sine a crucii, şi dăruirea ascetică de sine”. Această Cale a Crucii e simbolizată în ceremonia ortodoxă a căsătoriei de coroanele nupţiale, care sunt coroane ale victoriei şi martiriului în acelaşi timp. „O, Sfinţilor Mucenici” cântă Biserica în timpul procesiunii nupţiale „care bine v aţi nevoit şi v aţi încununat, rugaţi vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre”.
Căsătoria creştină angajează cuplul într un război spiritual neîncetat, la fiecare nivel al vieţii lor. Prin pocăinţă continuă şi prin căutarea iertării, mândria se transformă în afecţiune, iar dorinţa egoistă în devoţiune jertfelnică. Pe de altă parte, această luptă îi uneşte pe cei doi într un oficiu „preoţesc”, întrucât ei se oferă pe ei înşişi şi unul pe celălalt lui Dumnezeu ca o „jertfă a laudei”. Telos ul sau ţinta finală a unirii conjugale este deci mântuirea celuilalt . Dată fiind trivializarea/banalizarea căsătoriei din zilele noastre, chiar în cadrul cuplurilor creştine, aceasta este cu siguranţă o „învăţătură grea” pe care mulţi ar ridiculiza o. Dar ea trebuie rostită în bisericile noastre, dacă vrem să se concretizeze în experienţa noastră. La fel trebuie afirmate consecinţele acestei învăţături pentru toate aspectele comportamentului sexual, inclusiv relaţiile pre conjugale, extraconjugale şi homosexuale, precum şi masturbarea şi
pornografia. În următorul capitol mă voi referi pe scurt la implicaţiile morale ale fiecăruia din acestea .
Ea încearcă să demonstreze că, ontologic, la nivelul sufletului – bărbatul şi femeia sunt creaţi la fel. Acest lucru este dincolo de orice dubiu, atât în Scriptură cât şi la Sfinţii Părinţi. Dar se face apoi un salt de la egalitatea esenţială, ontologică dintre bărbat şi femeie, la dubla concluzie că trupul nu reflectă chipul lui Dumnezeu şi că, prin urmare, diferenţierea sexuală va dispărea în existenţa înviată. Raţionamentul acesta presupune un dualism între „omul exterior” (trupul) şi „omul lăuntric” (sufletul), riscând o îndepărtare de concepţia biblică şi patristică.
Atunci când distinge între omul „exterior” şi cel „lăuntric” (literal, omul „manifest”, anthrôpos phainomenon, şi omul „din lăuntru” sau „interior”, anthrôpos esô), Sfântul Vasile se referă la distincţia Sfântului Pavel de la II Cor. 4, 16: „Chiar dacă omul nostru cel din afară (esô anthrôpos) se trece, cel dinăuntru (esô hęmôn) se înnoieşte din zi în zi”. Nu este vorba aici de trup, în contrast cu sufletul. Apostolul, preluând într un context creştin o temă familiară din filosofia platonică, neoplatonică şi stoică, pune în contrast viaţa interioară a persoanei umplută şi condusă de Duhul – şi dimensiunea „cărnii”, care este supusă păcatului şi ispitei (din context observăm că se are în vedere deteriorarea fizică ca urmare a persecuţiei).
Cu alte cuvinte, „omul lăuntric” reprezintă „noua creaţie” în Hristos, persoana umană umplută de Duh şi întărită prin credinţă. De cealaltă parte, „omul exterior” este „vechiul Adam”: aspectul vizibil, vulnerabil al existenţei umane, supusă păcatului şi „trecerii”. Tensiunea nu este dualistă (trup suflet), ci eshatologică. Este vorba de transformarea continuă a persoanei, ce va culmina la înviere. Sfântul Pavel arată că Mântuitorul, prin această transformare spirituală, „va schimba trupul(sôma) smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale” (Filip. 3, 21). Această metamorfoză eshatologică se referă la „trup”, adică întreaga persoană, în identitatea ei „ipostatică” originară.
Sfântul Vasile îl urmează pe Sfântul Pavel atunci când distinge „doi oameni” (duo gnôrizô anthrôpous): unul manifest şi un altul ascuns, nevăzut. În unele privinţe, spune el, noi suntem „dubli” sau „duali” (diploi), dar de fapt suntem în mod esenţial o fiinţă „lăuntrică” (endon esmen). Dualitatea se referă la ceea ce este esenţial: viaţa „interioară” a „noii creaţii în Hristos”, în contrast cu ceea ce trece: trupul (fizic), pasiunile. Ceea ce rămâne este „sufletul” (psyche), adaugă el, adică raţiunea umană ca aspect al chipului lui Dumnezeu.
Confuzia apare datorită faptului că Sfântul Vasile, alături de mulţi alţi Părinţi greci, foloseşte în acelaşi timp limbajul biblic şi cel filosofic. Luat în afara contextului, acest pasaj poate fi interpretat în sensul în care doreşte Dr. Karras, sugerând un dualism fundamental în gândirea Sfântului Vasile între trup şi suflet. Cuvântul „trup” se poate, într adevăr, referi la aspectul coruptibil al existenţei umane (deşi mai potrivit ar fi termenul „carne”). În aceeaşi omilie, de pildă, Sfântul Vasile urmând pe Platon, Filon şi Origen – limitează sensul cuvântului sôma (trup) la aspectul tranzitoriu, schimbător al omului, care nu reflectă chipul lui Dumnezeu: „nu suntem după chipul lui Dumnezeu prin trup. Pentru că trupul este supus stricăciunii”. În acest sens, „trupul” este apropiat ca sens „cărnii”. Într un alt loc, Sfântul Vasile foloseşte noţiunea de sôma în sensul ei larg, normativ, referindu se la persoană în totalitatea ei.
Dr. Karras îl citează, de asemenea, pe Sfântul Grigorie Teologul (care laudă virtutea surorii sale Gorgonia) afirmând că „distincţia între bărbat şi femeie este una trupească, nu sufletească”. Scopul ei este de a dovedi convingerea Sfântului Grigorie că virtuţile morale ale femeii sunt egale sau chiar mai mari decât cele ale bărbatului. Sufletul este sediul virtuţilor, pe care bărbatul şi femeia le împărtăşesc în aceeaşi măsură, femeia fiind în unele privinţe superioară. Totuşi aceasta nu înseamnă că genul este strict fizic şi va dispărea în viaţa de după înviere. Preocuparea ei lăudabilă de a accentua „egalitatea ontologică” dintre bărbat şi femeie o conduce la concluzia nefondată că deoarece o femeie poate întrece un bărbat în problemele spirituale şi deoarece verbul andrizô („a fi bărbătesc”) este folosit pentru a descrie femeile sfinte, urmează că diferenţierea sexuală nu va mai exista după înviere.
De fapt, tot ce poate fi spus aici e ceea ce chiar ea afirmă: faptul că andrizô, în limbajul patristic, „este folosit pentru a trece dincolo de diferenţierea sexuală tradiţională”. Putem accepta acest lucru dacă diferenţierea sexuală tradiţională o înţelegem nu în sens ontologic, ci în sensul unei discriminări, care o consideră pe femeie inferioară bărbatului (moral, spiritual şi chiar fizic). Dacă prin aceasta înţelegem că genul în sine nu va fi o caracteristică a trupului înviat (sôma pneumatikon din I Cor 15, 44), concluzia pur şi simplu nu rezultă din premise.
Acelaşi lucru îl putem spune despre un alt citat, luat dintr un panegiric rostit de Sfântul Grigorie la moartea fratelui său, Sfântul Cezar. Punând alături Gal. 3, 28 şi Col. 3, 11, Sfântul Grigorie afirmă că suntem una în Hristos, „că putem să nu mai fim bărbat şi femeie, barbar, scit, sclav sau liber, ci putem purta în noi forma lui Dumnezeu” (ton theion characktęra: „amprenta divină”). Trebuie să ne amintim că este vorba de o predică funerară, în care Sfântul Grigorie vorbeşte despre misterul morţii şi despre speranţa învierii. În această viaţă, spune el, suntem legaţi atât de carne (sarkos), cât şi de spirit (pneumatos). Trebuie să mă îngrop cu Hristos, să înviez cu Hristos, să fiu un împreună moştenitor(co moştenitor) cu Hristos, să devin un fiu al lui Dumnezeu, chiar Dumnezeu însuşi (huion genesthai theon, theon auton).
Totul trebuie privit din perspectivă eshatologică, inclusiv trimiterea de la Gal. 3, 28. Sfântul Grigorie distinge între pământesc şi ceresc, muritor şi nemuritor. În acest context funerar, el deplânge caracterul schimbător al existenţei terestre. El mulţumeşte totuşi că moartea lui Cezar i a reamintit esenţa credinţei sale, din moment ce l a făcut „mult mai nerăbdător să părăsească lumea acesta”. Accentul său cade pe unitatea în Hristos, unde toate diferenţele lumeşti vot fi depăşite, inclusiv cele care separă sexele, grupurile etnice şi clasele sociale. Prin urmare, accentul este pus pe eliminarea diviziunii, şi nu pe particularitatea ontologică a persoanelor în cauză. Aceasta înseamnă că este greşit să se folosească acest pasaj (ca şi cel al Sfântului Vasile) pentru a afirma că „trupul” nu reflectă chipul lui Dumnezeu sau că genul nu va fi o caracteristică a existenţei personale în Împărăţia lui Dumnezeu.
Mai putem adăuga un lucru, nesemnificativ în aparenţă: Sfântul Grigorie îl numeşte pe Cezar cu pronumele „el”! Pentru Sfântul Grigorie, fratele răposat nu este mai puţin „bărbat” decât atunci când era în viaţă; şi nimic nu sugerează că „masculinitatea” va dispărea la înviere. Cei care progresează în theôsis, în asemănarea cu Dumnezeu, până când „devin Dumnezei” poartă aceeaşi identitate personală pe care au avut o de la naştere. Ei nu devin androgini (şi nici „neutri”). Această idee nu este contrazisă de Sfântul Grigorie care afirmă că în Dumnezeu vom „purta în noi numai amprenta divină” şi vom fi modelaţi de Dumnezeu astfel încât vom fi recunoscuţi numai prin aceasta. Pentru că persoana e cea care ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, iar genul este un semn distinctiv esenţial al identităţii personale.

extras din cartea Darul sacru al vieţii, preot. prof. John Breck, traducere de PS Irineu Pop Bistriţeanul
Carte apărută la Editura Patmos – Cluj Napoca, 2001

SFATURI ALE PĂRINŢILOR DESPRE RUGĂCIUNE

2009-07-16T07:21:00.000-07:00

"Lucrarea lui Iisus Hristos nu este doar de o zi sau doua, ci dureaza multa vreme, ani indelungati", observa dumnezeiescul Hrisostom (Sf. Ioan Gura de Aur). "Caci de multa lupta si vreme este trebuinta ca sa fie izgonit diavolul si pentru ca Hristos sa isi faca salas... Inchinati-va deci rugaciunii, si asteptati pe Domnul Dumnezeul nostru, pana ce se va milostivi de noi. Plangeti de dimineata pana seara si, de este cu putinta, intreaga noapte: 'Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma.' Si siliti-va nous-ul [cugetul] in aceasta lucrare pana la moarte".

Toti Parintii nostri dau sfaturi asemanatoare, fiecare in felul sau si cu propriile sale vorbe, in functie de experienta sa de lupta si izbanda asupra vrajmasului - care este literal pus pe fuga si slabit cu totul de rugaciunea neincetata a mintii.

"Fratilor, intotdeauna rasuflati Hristos", ne indeamna Sfantul Antonie cel Mare, Invatatorul Pustiei.

"Intotdeauna sa iti aduci aminte de Dumnezeu, si mintea ta va deveni rai", spune Sf. Nil cel Intelept.

Cu cat mai mult staruie cineva in rugaciune, cu atat mai mult inima i se curateste, sufletul i se lumineaza, dispozitia sa devine mai buna, si imparatia lui Dumnezeu isi raspandeste bucuria si prezenta inlauntrul omului, care este chipul lui Dumnezeu si pentru care Dumnezeu-omul Iisus a acoperit toate savarsirile raiului si iadului cu virtutile Sale, Patimile Sale si Invierea Sa.

Cel care isi vestejeste simtul prin asceza, care isi retine simtirile de la toate bucuriile lumii, si care rezista cu tarie pana la capat impotriva influentelor stapanitorului acestei lumi, va primi aici in aceasta viata o pregustare a lucrurilor bune ale imparatiei raiului: linistirea gandurilor, pacea inimii, revarsare dulce de lacrimi, incantarea sufletului, cunostiinta tainelor, belsugul dragostei, theoria [vederea] lui Dumnezeu, desavarsirea "pe cat este cu putinta pentru firea omeneasca". Acestea toate se obtin printr-o lupta sistematica, continua, insistenta, incapatanata pentru rugaciunea mintii. Dar pentru ca aceasta neintrerupta cugetare a mintii sa fie auzita de Dumnezeu, cel ce se roaga trebuie sa implineasca si fagaduintele monahale (si crestine, in general) ale vietii duhovnicesti, care ajuta in schimb rugaciunea.

Cat pentru un monah incepator, este ceruta ascultarea deplina fata de Staretul sau, care este modelul vazut al vietii Mantuitorului Hristos. Cat pentru toti crestinii, este necesar sa isi randuiasca vietile dupa sfatul parintilor lor duhovnicesti si sa se supuna canoanelor celei Uneia, Sfinte, Ortodoxe Biserici, astfel incat fiecare individ sa nu rataceasca pe drumul sau propriu de dorinte si inchipuiri, asa dupa cum Sfintele Scripturi ne invata sa fim atenti.

Viziunea extrem de simpla si deplina a avvei Mios este citata in Pateric: "Ascultarea in schimbul ascultarii: oricine Il asculta pe Dumnezeu, si Dumnezeu il asculta pe dansul". Si avva Isaia explica aceasta si mai pe larg: "E cu neputinta ca Domnul sa nu asculte pe cineva, daca acela I se supune; caci El nu este departat de om, ci este vointa noastra cea care nu Il lasa sa ne auda rugaciunea."

Daca te rogi si nu esti ascultat, asigura-te ca nu cumva esti neascultator. Daca te rogi in noapte si nu esti grijuliu cu felul tau de a trai in timpul zilei, e ca si cum ai zidi si ai darama in acelasi timp. Daca esti nepasator in lucrurile marunte, cu siguranta vei ceda si vei cadea in lucrurile mari. Pazeste-te.

Dumnezeu nu trimite harul Sau neincetat intr-o inima care nu isi ridica un zid impotriva dorintelor ei, sau intr-o minte ce nu arata vreun semn de retinere de la o ratacire fara tinta. La inceput Dumnezeu ne da harul Sau pentru a ne ajuta, a ne inalta, a indulci simtirile sufletului nostru, a ne atrage. Dar daca nu lucram impreuna cu el, harul nu va avea vreun efect si se va retrage. Pofta vine mancand, si rugaciunea rugandu-ne.

Esti la diakonema [ascultarea] ta, la munca ta? Adu-ti aminte ce isi spuneau Sfintii parinti in vreme ce lucrau: "Trup, lucreaza ca sa poti fi hranit; suflete, pazeste-te ca sa poti fi mantuit". Mintea ta rataceste? Spune rugaciunea in soapta si nu vorbi fara scop, caci ii vei rani si pe altii, impreuna cu tine, prin vorbire nefolositoare.

Avva Filimon zice, "Multi din Sfintii Parinti au putut vedea Ingerii urmarindu-i, de aceasta s-au inconjurat ei cu tacere si nu vorbeau cu nimeni."

In loc sa iti irosesti timpul, spune-ti rugaciunea. Si cu cat acea neascultare si indiferenta vine peste tine, cu atat mai mult trebuie sa te temi de amenintarea, pe care Domnul a adresat-o slugii rele si lenese (Matei 25:26). Daca lasi zilele si noptile sa treaca, intr-o nepasare crescanda, in curand vei sfarsi extrem de nepasator. Va fi poate de lauda nepasarea ta, cand ceilalti vor primi cununi pentru nevointele lor?

Fratilor, lucrati putin in rugaciune si trezvie, si veti vedea bucuria inaltandu-se in inima voastra si luminand pe cerul mintii voastre: nu acea bucurie ce dispare inainte de a o gusta, ci bucuria ce este dulce, ca si dulceata ingerilor, si lumina fara apus a celeilalte lumi, pe care Hristos, Lumina Lumii, Ce vine prin rugaciune, o va pogori asupra voastra inainte sa parasiti aceasta lume. Nu aceasta s-a intamplat cu Parintii nostri, si nu ni s-ar putea intampla si noua, daca lipsa de credinta si nepasarea noastra nu ar impiedica-o?

Staretul meu [Gheron Iosif Isihastul, n.t] mai obisnuia sa zica: "Nevoieste-te un pic ca sa il ai pe Dumnezeu ca datornic, si in timp El iti va trimite cu mult mai mult decat ceea ce ai muncit sau ai asteptat tu."

Dar nu uita vorbele Sf. Isaac Sirul: "Mai intai diavolul lupta impotriva rugaciunii neincetate a inimii, si apoi convinge calugarul sa nesocoteasca si ceasurile randuite de rugaciune si canonul sau de rugaciune, care se face cu metanii si inchinaciuni."

Astfel ca nu asculta la soaptele nepasarii, si de vrei ca Dumnezeu sa acopere greselile tale, acopera-le si tu pe ale fratelui tau si stai cu el in timpul ispitelor si durerii sale.

Sa nu-i dai replici si sa nu ascunzi ganduri de parintele tau duhovnicesc, caci vei lucra toata viata ta degeaba, si rugaciunea ta va ramane neroditoare.

Daca nu esti curatit prin marturisire cinstita, cum te vei apropia sa primesti preacuratele si de viata-datatoarele Taine ale lui Hristos? Nu ai auzit ca ele aduc viata celor ce se impartasesc vrednic, si moarte celor ce le primesc nevrednic?

Nu spune: "Eu sunt doar ca ceilalti", caci aceasta este desertaciune, si Judecatorul nu poate fi inselat.

Fiecare gand care aduce deznadejde si intristare prea multa e de la diavolul, si trebuie sa il indepartezi imediat, caci va taia rugaciunea. Fiecare gand ce aduce suparare stapanita in suflet, amestecata cu bucurie si lacrimi, e de la Dumnezeu. Harul Domnului nu aduce niciodata pe cineva la deznadejde, ci il indreapta spre pocainta.

extras din Sfaturi din Sfantul Munte, Parintele Efrem Athonitul.
traducere de R.H.

Sinaxar la Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul

2009-07-08T03:26:00.000-07:00

Biserica de lemn din Măcăreuca – o comoară a Ortodoxiei basarabene

2009-07-03T03:57:00.000-07:00

Documentar, localitatea Măcăreuca îşi confirmă existenţa la 1528, când domnitorul Moldovei, Petru Rareş, dăruieşte printr-un act marelui armaş Marco Ciciuman 3 sate din ţinutul Soroca, printre care şi Măcăreuca.

La 1814 moşia Măcăreucei aparţinea sfetnicului Ioan Russo, iar la 1821 nobilului Grigore Ioan Russo. Această dinastie de boieri a dăinuit mai mult de un secol. La 1900 moşia o stăpânea Zinovie Russo. Marea Unire şi reforma agrară din România l-au găsit aici stăpân pe Nicolae Russo. În urma exproprierii, pe moşia lui se constituie două sate din colonişti veniţi de la Cosăuţi şi Holoşniţa Veche – Palanca şi Holoşniţa Nouă. Nicolae Russo se retrage la Bulboci pe partea sa de moşie, lăsând la curte pe fiul Boris şi fiica Zoie. Aceştia vând conacul şi partea lor de pământ unui neamţ – Gotlev. Ultimul proprietar al curţii boiereşti a fost preotul Mihail Ostap(ov), refugiat în România, la venirea sovieticilor.

În anii 1949-1952, printr-o hotărâre a Ministerului Agriculturii al URSS, pe râul Căinari, în satul Măcăreuca, a fost construită o staţiune hidroelectrică cu o capacitate de 60 de kw/h, dar aceasta nu a asigurat capacitatea suficientă şi degrabă a fost uitată.

În vechea selişte, spun bătrânii, a existat şi o mică bisericuţă de lemn. Că era foarte mică, ne dovedesc „Uşile Împărăteşti” foarte mici şi care, ca prin minune, s-au păstrat până astăzi.

Pentru prima dată, în anul 1793, este consemnată documentar existenţa unei biserici de lemn la Măcăreuca

La 1793 este consemnată existenţa unei biserici de lemn, acoperită cu paie. Nu încape îndoială că e vorba de biserica din lemn care a ajuns până în zilele noastre. În anul 1874, această bisericuţă a fost reparată. Timp de secole ea a fost mama spirituală a creştinilor din Măcăreuca, a familiei boiereşti şi a celor care au trudit pe moşia dinastiei Russo.

Biserica din Măcăreuca a fost păstorită de preoţi vrednici şi renumiţi

Un prim slujitor al bisericii din Măcăreuca, găsit în scrierile timpului, este psalmistul Vasile Corcodel din Sângera. În faţa pridvorului bisericii se află şi azi o criptă, în care sunt înmormântate soţia boierului Nicolae Russo şi o nepoată de-a ei. La această biserică au venit să se închine lui Dumnezeu oameni din satele alăturate - Palanca şi Holoşniţa Nouă.

Din anul 1910 până în 1917 la biserică a slujit preotul Ştefan Luchianov, născut la 1875, absolvent al Seminarului Teologic. Mormântul lui se află în ograda bisericii. Odată cu părintele Ştefan, vine şi cântăreţul Ştefan Singureanu, născut la 1 decembrie 1879, absolvent al şcolii de dascăli. Înzestratul cântăreţ a slujit în strana bisericii până la venirea sovieticilor. Timp de şapte ani, paroh al bisericii a fost Timotei Ostapov, născut la 1894, absolvent al Seminarului Teologic. După transferarea sa la Şuri, în locul său a venit părintele Mihail Ostapov, născut la 28 aprilie 1896, absolvent al Seminarului Teologic. Prin anii 30 a slujit la biserică şi părintele Vasile Iachim. Sfinţia Sa a fost urmat de părintele Grigore.

În timpul regimului comunist

La sfârşitul anilor 50 a pornit valul barbar al ideologiei comuniste de închidere, profanare şi devastare a locaşurilor sfinte. Părintele Nicolae Ursachi a oficiat ultima slujbă, rugându-se lui Dumnezeu de iertarea păcatelor celor rătăciţi. Biserica cea din lemn a fost închisă. Părintele Nicolae şi-a găsit odihna de veci în curtea bisericii. După cum era la modă, biserica de lemn a fost transformată în muzeu etnografic. Cucernicul părinte Ioan Grigoraş, descendent din familii evlavioase din Palanca şi Măcăreuca, a reuşit, cu mult tact şi bună înţelegere, să ia cele mai sacre lucruri: Uşile Împărăteşti ale vechii biserici din lemn, icoane străvechi de nepreţuită valoare, alte obiecte de cult, pentru a le păstra la loc sfânt în biserica din Zguriţa, la care slujea. Toate acestea au fost restituite, aşezate şi folosite în noua biserică din piatră.

Biserica din Măcăreuca după 1989

Odată cu descătuşarea sufletelor şi revenirea la credinţă, biserica de lemn a fost eliberată, renovată şi deschisă pentru credincioşi. În ea şi acum se fac slujbe pe timp de iarnă.

În anul 1989, măcăreucenii au ţinut sfat şi au hotărât să ducă la bun sfârşit construcţia noii biserici din piatră, care a fost începută încă în perioada interbelică. Biserica nouă de piatră a fost gata în primăvara anului 1991. Pe 21 aprilie, dangăte de clopote vesteau marea sărbătoare – ziua sfinţirii noului locaş sfânt.

Actualmente la Măcăreuca sunt două biserici: cea din lemn, care ne mărturiseşte despre dăinuirea de veacuri a credinţei creştine, şi cea nouă, de piatră, simbol al rezistenţei creştinilor asupra vitregiilor vremii şi neclintita dorinţă de a urma poruncile şi căile Domnului.

Din anul 1995, la biserica din Măcăreuca slujeşte protoiereul Gheorghe Cojocaru. Părintele Gheorghe, ajutat de creştinii din Măcăreuca, au făcut o reparaţie cosmetică la biserica de lemn în anul 2000. De atunci şi până astăzi, din lipsă de mijloace, bisericuţa de lemn, această comoară a Ortodoxiei basarabene, a fost lăsată uitării.

În prezent, biserica de lemn din Măcăreuca este într-o stare avariată. Turnul bisericuţei s-a înclinat în ultimii ani tot mai mult şi este gata să cadă în orice moment. În biserică nu se ţin slujbe, pentru că este nevoie urgent de o reparaţie capitală.

Părintele paroh al bisericii din Măcăreuca a făcut apel către toţi oamenii de bună-credinţă: „Fraţi creştini, timp de secole această bisericuţă de lemn a fost mama spirituală a dinastiei Russo şi a tuturor creştinilor din Măcăreuca. Actualmente această podoabă a meşterilor populari din Basarabia de altă dată se află într-o stare de degradare continuă şi necesită urgent o reparaţie capitală. Pentru ca să putem păstra bisericuţa şi pentru generaţiile viitoare, avem nevoie de sprijinul frăţiilor voastre”.

Fie ca Bunul Dumnezeu să vă sporească şi să vă întărească la fapte bune!

a consemnat Mihail BORTĂ, sursă: FLUX, Ediţia de Vineri 3 iulie 2009

Cu Dumnezeu, la vremuri de criză - Pr. IUSTIN PETRE

2009-07-02T05:39:00.000-07:00

"Cu credinta treci si prin foc, daramite printr-o criza financiara!"

- staretul Manastirii "Sfantul Ioan Casian" din Dobrogea -

Criza economica mondiala provoaca efecte dure si in Romania. Zilnic, presa anunta concedieri, cresteri smintite ale cursului valutar, scumpiri ale alimentelor si serviciilor, inchideri de fabrici; bancile se plang ca debitorii nu-si mai pot achita imprumuturile, marii dezvoltatori imobiliari ca nu-si pot vinde casele construite pe timpul cand pretul locuintelor aducea un profit urias. Efecte in lant, care starnesc teama. Toata lumea vorbeste despre solutii economice pentru depasirea crizei. Dar mai deloc despre solutii duhovnicesti. Crestinii stiu ca nimic nu se intampla fara ingaduinta lui Dumnezeu. Parintele staret Iustin Petre, de la Manastirea "Sf. Ioan Casian" - Constanta, exarh al manastirilor din Arhiepiscopia Tomisului, ne-a spus cum e firesc sa se comporte crestinul la vreme de cumpana. Parintele Iustin ne indeamna sa nu ne indoim in credinta, sa avem curaj si... umor.

"Nu de criza financiara sa ne temem, ci de aceea morala"

- Preacuvioase parinte Iustin, stim ca, indeobste, necazurile noastre sunt roade ale pacatelor de care ne facem vinovati. Credeti ca si aceasta criza este un fel de act pedagogic, pentru a ne aduce pe calea cea buna, sau e un semn mai adanc?

- Pe mine nu ma ingrijoreaza in mod deosebit criza la care se face referire in ultima vreme prin toate mijloacele mass-media, pentru ca este o criza a sistemelor economico-financiare, politice, sociale etc., care sunt in esenta creatii ale mintii umane, avand la temelie, de cele mai multe ori, patimile din om. Dorinta de putere, dorinta de inavutire, iubirea trupeasca exprimata in dorinta de placere, trufia vietii sunt doar cateva dintre acestea. Toate sistemele care au urmarit realizarea unui Rai al bunastarii aici pe pamant, fara Dumnezeu, au fost sortite esecului. In mod inevitabil, tot ceea ce face omul fara Dumnezeu, din propria lui ambitie, poate avea un inceput entuziast, dar cu certitudine va avea un sfarsit lamentabil. Daca ar fi sa ne referim doar la secolul al XX-lea, care ne este destul de familiar si despre care Petre utea spunea ca "ar urina peste el cu un dispret crestin", in acest secol, in laboratoarele ideologice ale lumii au fost gandite doua sisteme de forta: comunismul ateu si capitalismul libertin. Cel dintai a umplut cerul de sfinti, ucigand milioane de trupuri din dorinta de a-L smulge pe Dumnezeu din inimile celor credinciosi; al doilea sistem nu s-a atins de trup, dimpotriva, l-a idolatrizat, l-a imbuibat, i-a stimulat patimile, ucigand astfel milioane de suflete. Se pare ca sistemul capitalist a fost, in acest sens, mai eficient. De aceea asistam, azi, la transformarea patimilor in moda, a nefirescului in firesc, a anormalului in normalitate, a patologicului in stare de sanatate, lucruri pe care, de altfel, si oamenii de bun simt de la noi din tara vor fi siliti sa le recunoasca ca normalitate, cat de curand. Ei bine, vedeti, de aceasta criza morala ma ingrijorez eu mai mult. Degeaba vom face reforme peste reforme, daca nu vom incepe cu reforma morala. Un mort, oricat te vei stradui sa para viu, tot mort ramane. Dumnezeu, dupa caderea lui Adam spunea pe un ton usor ironic: iata, Adam s-a facut ca Unul dintre Noi, dar fara Noi, adica Dumnezeu inchipuit, sa ne coboram sa-l ajutam sa vada cine este el cu adevarat! Asa a intrat criza in lume si asa inteleg eu toate crizele umanitatii. Din cand in cand, Dumnezeu isi permite mici ironii cu noi, ca sa ne trezim din aceste iluzii frumoase, pe care ni le vand altii destul de scump, si de care ne lasam parca prea usor amagiti. In momentele de criza, omul isi redescopera propriile sale limite, propriile sale neputinte si, daca mai are un strop de bun simt, se intreaba: cine sunt eu, de unde vin, incotro merg si ce-ar trebui sa fac?!

"Deocamdata pare sa nu fie decat un mare zgomot mediatic"

- Dintre credinciosii care trec de portile manastirii, o mare parte se si spovedesc. Le aflati multor oameni grijile si poverile sufletesti. Exista semne, deja, ca se tem de amenintarile crizei, si cum anume incearca sa treaca prin ea?

- Nu avem pana acum semnale disperate din partea oamenilor. Bineinteles ca toti cei care au facut credite mari la banca, in situatia actuala, crescand dobanzile, resimt intr-o masura mai dura criza mondiala. Acestia au motive de ingrijorare si poate unele temeri. Dar, repet, oameni disperati inca nu am intalnit. In Romania de azi se sinucid din disperare mai degraba tinerii, datorita unui acut sentiment al lipsei de sens al existentei, decat oamenii maturi.

Inconjurat de preoti si credinciosi

Avem de-a face, din fericire, cu un popor destul de antrenat, de-a lungul zbuciumatei sale istorii, sa reziste la foame si, in general, la orice fel de situatii limita. De altfel, poate ca niciodata, cel putin in ultimii 70 de ani, romanul nu a dus-o mai bine ca azi. Este o realitate. Bunaoara, inainte de sarbatoarea Nasterii Domnului, mi-am permis intr-o predica sa fac o gluma. Le-am zis celor prezenti la slujba ca manastirea noastra resimte profund criza financiara mondiala si ca, prin urmare, se gaseste in imposibilitatea de a pregati crestineste sarbatorile de iarna. Stiti care a fost rezultatul acestui apel? S-a umplut beciul de alimente care ne-au ajuns pana astazi. Cu asa romani nu poti sa resimti nici un fel de criza, fie ea si mondiala. Apoi, mi-a povestit cineva ca in prima zi dupa Craciun, cand s-au redeschis supermarket-urile din Constanta, au fost pur si simplu asaltate de romanii nostri, intr-o frenezie "apocaliptica". Fiecare impingea cate un carut cu maldare de alimente, de parca urma sa manance cu zece guri. Asta da criza! Asa incat, desi nu putem sti ce va urma, deocamdata pare sa nu fie decat un mare zgomot mediatic.

- Totusi, sunt multi oameni care se tem pentru locurile lor de munca, persoane care traiesc si acum cu salarii ori pensii de mizerie. Daca se descurca "inca", o fac ca urmare a "antrenamentului" din timpul comunismului. Cum ii ajuta preotii pe crestini, in situatii de mare tulburare, cum poate fi si aceasta?

- E foarte adevarat ca sunt si multi nevoiasi printre romani! Dar sa nu uitam nici de faptul ca saracia este o constanta a vietii societatilor omenesti dintotdeauna si ca una dintre multiplele cauze ale saraciei este si cuvioasa lene. Am destul de multe experiente negative in acest sens, cu asa-zisi oameni amarati, dar vigurosi, care au povesti triste si induiosatoare, care cer uneori sume considerabile, dar cand le zici: bine, te ajut, dar pentru banii astia trebuie sa muncesti ceva, ei renunta. Cu toate astea, astazi nu cred ca se poate muri de foame in Romania. Ce face Biserica pentru adevaratii oropsiti ai soartei? La Constanta, spre exemplu, functioneaza mai multe cantine sociale ale Bisericii, exista si un departament social pe langa Arhiepiscopia Tomisului, care are actiuni frumoase in plan social. Asa stau lucrurile in toata tara. Ce fac preotii in acest sens, din proprie initiativa, nu ma pot pronunta, pentru ca binele nu e bine daca nu-l faci bine. Nu te poti lauda cu binele pe care il faci. Una din conditiile esentiale ale facerii de bine este sa nu se stie c-ai facut. Este si o porunca evanghelica in acest sens: sa nu stie dreapta ta ce face stanga, zice Domnul! Altfel, binele facut risca sa fie asimilat cu o campanie de imagine. Fiti convinsi ca preotii fac multe lucruri frumoase dezinteresat. Unele le stim, dar mai multe nu le stim. Si e foarte bine ca se intampla asa. Dumnezeu sa-i rasplateasca!

"O mana intinsa inseamna mai mult decat un pumn de bani"

- Nu ma refeream la un ajutor material, ci la un sprijin duhovnicesc...

- Parintele Arsenie de la Techirghiol s-a intalnit odata cu un cersetor. S-a scotocit prin buzunare sa-i dea omului ceva, dar nu a gasit nimic. Pus oarecum in incurcatura, parintele i-a zis cersetorului: "Prietene, iti intind o mana calda si te asigur ca de azi inainte te voi pomeni in rugaciunea mea". Omul a inceput sa planga, pentru ca nimeni nu i-a mai daruit vreodata asa ceva. O mana intinsa poate insemna mult mai mult decat un pumn de bani. Intamplarea a fost o lectie extraordinara si pentru parintele insusi. De atunci el spune: "O mana intinsa sa nu o lasi nici cand iti cere, nici cand iti da ceva!".

- In momentele grele, de cumpana a vietii, lumea merge la preot si cere rugaciuni speciale, de ajutor. Exista vreo rugaciune, potrivita cu amenintarea de care ne temem acum?

- In Ortodoxie nu exista conceptul de rugaciune speciala, pentru ca toate rugaciunile urmaresc, in fond, acelasi lucru, si anume: sa se coboare peste noi mila si ajutorul lui Dumnezeu. Dar exista, intr-adevar, rugaciuni pentru situatii speciale, ca de exemplu: rugaciuni care se fac la vreme de boli molipsitoare si de molime, rugaciuni pentru izbavirea de cutremure, rugaciuni la vreme de seceta, rugaciuni de binecuvantare la inceputul semanatului, rugaciuni care se fac pentru cei ce sunt tulburati si suparati de duhuri necurate etc. Cu toate astea, in constiinta crestinului de rand incolteste si se perpetueaza ideea cum ca unele rugaciuni ar fi "mai puternice" sau "mai speciale" decat altele. Spre exemplu, sunt la mare cautare in randul credinciosilor Moliftele Sfantului Vasile cel Mare, pe care nu le citeste, chipurile, "orice preot", ci doar aceia care detin un "har special". In aceste cazuri avem de-a face cu o dorinta morbida, din partea credinciosilor, de spectaculos, de senzational, de extraordinar, de ceva altfel decat de obicei, si in aceeasi masura, avem de-a face cu preoti care speculeaza aceste tendinte in interes personal. La Constanta am avut un astfel de caz: un parinte a reusit sa provoace adevarate pelerinaje, fabricand false minuni si citind Moliftele Sfantului Vasile cel Mare in mod regulat. Dincolo de naivitatea inselata a credinciosilor, pentru parintele a fost o treaba destul de profitabila. Sa fiu bine inteles! Moliftele Sfantului Vasile cel Mare sunt foarte bune, dar in situatiile speciale care le impun, si anume, atunci cand se citesc pentru oameni demonizati. Altfel, e ca si cum am citi rugaciuni de incetare a ploilor atunci cand ne confruntam cu o seceta cumplita.

Biserica manastirii "Sf. Ioan Casian"

Il rogi pe Dumnezeu sa scoata diavolul din tine cand tu, de fapt, esti perfect sanatos. Iar eu presupun ca Dumnezeu, pus de noi in aceasta situatie penibila, pana la urma poate sa spuna si asa: "Oamenii acestia nu stiu ce cer!", sau mai rau: "Oamenii acestia isi cer osanda!". Prin urmare, consider ca si in rugaciune trebuie sa avem mult bun simt, pentru ca nu ne rugam oricui, ci lui Dumnezeu. Nu e bine sa facem circ pe seama lui Dumnezeu. Mie imi place mult cuvantul parintelui Arsenie de la Techirghiol despre Maica Domnului: "Sa stiti, iubitii mei, ca Maica Domnului este foarte suparata pe toti cei care nu ii cer nimic!". Eu cred ca si Dumnezeu e foarte suparat pe toti cei care nu ii cer nimic. Cereti si vi se va da! E foarte simplu! Dar sa ceri pe problema ta reala!
Ma intrebati daca exista un model de rugaciune in vremuri grele. In primul rand, omul zilelor noastre se simte coplesit de o permanenta criza de timp. De aceea tot ceea ce face, face pe fuga, cu sufletul la gura si, inevitabil, in mod superficial. Aproape ca nu mai are timp sa-si traiasca propria viata, pentru ca nu mai are timp pentru el insusi, adica nu mai are timp pentru sufletul sau. Este smuls in afara si traieste dus de val o viata absolut impersonala, care nu il reprezinta si nu il implineste. Omul de azi nu mai are timp nici pentru cei dragi - sotie, copii, prieteni - si cu atat mai mult pentru Dumnezeu, pentru Maica Domnului si pentru toti sfintii Lui. De aceea, eu le recomand ucenicilor mei rugaciunile scurte: "Doamne, iarta-ma!, Doamne, ajuta-ma!, Doamne, nu ma lasa! Maica Domnului, ai mila de mine!". Sunt variante mai scurte ale rugaciunii inimii. Parintele Sofian Boghiu gasea acest fel de rugaciune parca special conceput pentru omul zilelor noastre. In felul acesta te poti ruga oriunde, oricand si, mai ales, oricat, improspatandu-ti viata launtrica. Dar nu oricum! Rugaciunea trebuie facuta cu inima infranta si smerita, dupa cum zice psalmistul. Daca omul de azi si-ar regasi echilibrul launtric, printr-o innoire a mintii si a inimii, care nu este posibila decat in Duhul Sfant, prin Tainele Bisericii, ar depasi mult mai usor orice criza exterioara care, in ultima instanta, nu-i poate afecta decat trupul.

"Toti sfintii mijlocesc implinirea rugaciunilor noastre"

- Parinte, dati-ne exemple din vremuri de cumpana ce au fost traversate de oameni cu ajutorul credintei.

- Bunaoara, in vremea voievozilor exista constiinta nezdruncinata la taranul de rand, ca are pe lume trei lucruri sfinte: credinta, tara si domnitorul, si era dispus oricand sa moara pentru acestea, pentru ca faceau parte din insasi fiinta lui intima. Romanul de atunci nu se putea imagina in afara acestor valori si nu putea ramane indiferent atunci cand integritatea sau existenta uneia dintre ele era pusa in pericol.

Iisus Hristos (icoana din sec. 6, Manastirea Sf. Ecaterina, din Sinai)

Reactiona imediat, chiar cu pretul vietii, de cele mai multe ori. Vremurile erau foarte grele. Toata ziua buna-ziua te trezeai cu turcul in tara si trebuia sa te bati cu el. Nu era gluma. Plecai la lupta si nu stiai daca te mai intorci. Toti se spovedeau, se impartaseau inainte, si asa luptau, intariti in Hristos. Care ramaneau in viata dupa batalie, tineau trei zile de post pentru iertarea pacatelor, pentru ca au facut varsare de sange, si apoi iarasi se impartaseau. Iar drept multumire lui Dumnezeu pentru toate, ridicau o biserica. Treburile acestea se intamplau, cum zice romanul: de la vladica la opinca, in frunte cu domnitorul. Cu astfel de exemple de jertfa pentru credinta si pentru neam este presarata intreaga istorie a romanilor. In istoria recenta, avem exemplul celor care au dus lupta anticomunista in munti si a celor care au infundat puscariile pentru ca nu au acceptat sa se lepede de credinta lor stramoseasca. In Romania, rezistenta anticomunista a fost teribila si jertfele noastre au fost pe masura in toate categoriile sociale: oameni de rand, elevi, studenti, profesori, ministri si inalti demnitari, scriitori, filosofi, poeti, episcopi, preoti, calugari etc. Fara credinta, nu ar fi fost nimeni capabil de jertfa. Iar adevaratul credincios nu se sperie de nimic, caci cu el este Dumnezeu in toata vremea, iar moartea inseamna viata vesnica. Si cu credinta treci si prin foc, daramite printr-o criza financiara. Sa nu-i uitam nici pe eroii Revolutiei din 89. Cand poporul roman isi pierduse practic orice speranta de libertate, cateva zeci de tineri minunati au iesit in strada si au scandat: "Jos comunismul! Jos Ceausescu! Jos dictatura! Cu noi este Dumnezeu!". Apoi s-au asezat in genunchi si au inceput sa rosteasca rugaciunea Tatal nostru, in bataia gloantelor. Asa a inceput libertatea de care ne bucuram noi azi! Ce sa mai zic: eroi au fost, eroi sunt inca!

- Avem pilde legate de astfel de situatii date de mari parinti ai Ortodoxiei?

- Cum sa nu! Spre exemplu, mie imi vine in minte acum o intamplare din viata parintelui Arsenie Papacioc, din perioada de detentie. In puscarie, parintele a avut o atitudine demna si ferma pana la capat. A stat neclintit pe picioarele lui ortodoxe, in fata tuturor provocarilor. Pana la urma, au vrut sa-l extermine, pentru ca si-au dat seama ca nu o scot la capat cu sfintia sa. Aveau metode. Cea mai sigura era carcera sau "racitorul". In februarie, cand sunt gerurile cele mai aprige, te bagau intr-o camera din beton, de cativa metri patrati. Inainte sa te inchida acolo, aruncau cateva galeti de apa pe jos. Detinutul era mai mult gol decat imbracat. Majoritatea rezistau cel mult trei zile. Asta zic si eu situatie de criza, cand stii ca esti bagat acolo ca sa te omoare.

Hristos cel nefacut de mana omeneasca (icoana din sec. 17, Muzeul din Berlin)

Criza financiara te afecteaza intr-o masura mai mica sau mai mare, dar te descurci cumva, dar bietul detinut, cand intra la "racitor", stia ca nu mai are nici o scapare. Parintele Arsenie Papacioc a stat la carcera prima data trei zile, apoi cinci si inca o data sapte. Imi marturisea ca, dincolo de orice resentiment, de orice gand de razbunare fata de acesti ticalosi, il bucura o sfanta curiozitate: sa vada cum e cand ii iese sufletul. Si n-a iesit! Astazi are 95 de ani. Daca discuti cu el si vine vorba de varsta, ii place sa zica: "Peste 5 ani implinesc 100!". Trebuie sa ai sufletul tare, sa fii numai suflet, as zice, ca sa fii capabil de o asemenea atitudine in fata mortii. Numai o credinta puternica te face atat de puternic. Si parintele a rezistat la "racitor", nu pentru ca era mai zdravan trupeste decat altii - caci nu era, dimpotriva -, ci pentru ca a crezut si a stiut sa se roage. Si alti parinti au trecut prin situatii similare in puscariile comuniste, numai cu ajutorul lui Dumnezeu. I-as aminti pe parintele Iustin Parvu, pe parintele Adrian Fagetean, pe parintele Sofian Boghiu, pe IPS Bartolomeu Anania, care sunt adevarate repere pentru multi dintre romanii debusolati din ziua de astazi. Ma intreb si eu ce-o sa ne facem, cand nu-i vom mai avea pe batrani?! Mila lui Dumnezeu!

- Ce sfinti sunt mai grabnic ajutatori celor bantuiti de nelinisti si teama, de amenintarile crizei, de pilda?

- Inaintea tuturor sfintilor sta Maica Domnului, grabnica ajutatoare in necaz. La vreme de intristare sau de scarba e bine sa se roage crestinul citind si din Psalmii lui David. Sfantul Mina si Sfantul Nicolae sunt, iarasi, doi sfinti foarte atenti, as zice, la rugaciunile fierbinti ale celor care le cer ajutorul. Dar as mai adauga si faptul ca unul are evlavie la cutare sfant, altul la cutare. Or, toti sfintii mijlocesc implinirea rugaciunilor noastre pe langa Dumnezeu cel in Treime. Roaga-te cu timp si fara timp, crestine, cum poti si cui iti este mai drag, pentru ca la capatul rugaciunii, vei gasi acea bucurie linistita de care ai atat de mare nevoie!

"Eu vad biserica precum un spital de boli sufletesti"

- Credeti ca s-ar cuveni ca preotii nostri, in predici si in intalnirile cu enoriasii, sa acorde o mai mare atentie unor astfel de probleme, care, materiale fiind, pot dauna si sufletului?

- Bineinteles ca trebuie, cel putin sa amintim, in predicile noastre, despre problemele lumii actuale, ca doar nu traim pe alta lume. De altfel, regulile academice dupa care se alcatuieste o predica prevad sa existe si o parte in care sa fie actualizata tema evanghelica abordata. Prin urmare, insesi aceste canoane omiletice te obliga sa fii actual. In definitiv, in predica, vrei nu vrei, te adresezi omului de astazi, care are problemele lui specifice. El vine si se oboseste sa te asculte pe tine, preot, cu speranta ca va gasi un raspuns adecvat la aceste probleme. Dar asta nu inseamna ca de acum incolo trebuie sa ne ocupam cu lucruri ieftine, derizorii, de dragul actualitatii cu orice pret. Din punctul meu de vedere, accentul intr-o predica trebuie sa cada mai degraba pe problemele vietii duhovnicesti decat pe problemele vietii de zi cu zi. De la Biserica ne-ar fi mai de folos sa invatam cum sa ne mantuim si mai putin cu cine sa votam. Eu, la manastire, le vorbesc oamenilor despre patimile sufletesti si remediile lor: despre lacomie, iubire de sine, manie, intristare, nemultumire si celelalte.

Sfanta Treime (icoana pictata de Andrei Rubliov, sec. 15)

De fiecare data vine cate unul, daca nu mai multi, multumindu-mi si zicand: parca pentru mine ati vorbit! Oamenii, si eu ma numar printre ei, sufera de aceste boli sufletesti, de care nu sunt neaparat constienti. Dupa ce asculta cuvantul, isi dau seama ca se regasesc in toate descrierile acestor boli si se mira de ei insisi. Stim ca principala conditie a oricarei vindecari este sa recunosti mai intai ca esti bolnav. Iar asta inseamna jumatate din vindecare. Fiecare crestin isi pune singur diagnosticul si se vindeca prin Taina Sfintei Spovedanii. Dar mai intai, trebuie ajutat sa-si descopere boala. Eu vad Biserica precum un spital de boli sufletesti. Si atunci, cand stii ca esti bolnav, n-ar trebui sa te preocupe decat cum sa te vindeci. Iti cauti medici buni. Preotul e doctorul care tine in mana bisturiul. Bisturiul e cuvantul. Daca nu stie sa-l manuiasca la mare arta, poate provoca hemoragii fatale. Predica inseamna enorm, chiar daca nu totul. Asta e! Nu oricui ii este dat sa fie doctor de boli sufletesti, dupa cum nu oricui ii este dat sa fie doctor de boli trupesti. Stiti care e deosebirea fundamentala intre un preot si un psiholog? Chiar daca amandoi te pot ajuta sa-ti identifici boala sufleteasca de care suferi, doar unul singur poate sa te dezlege de pacate. De aceea, preotia e mare si nu poate fi inlocuita cu altceva. Preotilor, purtati-va cu mare grija fata de harul care este in voi!

dupa Formula AS Magazin.

Nu lăsaţi televizorul în camera copilului!

2009-07-02T03:43:00.001-07:00

Un studiu al medicilor francezi a demonstrat ca mai mult de doua ore petrecute in fata televizorului de catre copii ii imbolnaveste de boli grave la maturitate, de aceea nu ratati plimbarea zilnica in parc.
Asta daca nu vreti ca acestia sa devina niste persoane apatice, incapabile sa ia o hotarare, lipsite de compania prietenilor.

LIPSA MISCARII
Deseori, copiii pravaliti in fata ecranului nu-si exerseaza decat ochii, mainile (pe tastatura calculatorului), sau gura (mancand chipsuri sau floricele). Pediatrii atrag de mult timp atentia asupra efectelor lipsei miscarii la copii, ca obezitate, tulburari ale somnului, imunitate scazuta in fata bolilor sau deformarea coloanei vertebrale, daca ar fi sa enumeram doar cateva. In plus, sedentarismul din fata ecranului le creeaza probleme de invatare, cum sunt atentia deficitara si memoria scazuta. Ca sa nu mai vorbim de lipsa vointei. Din pacate, in multe dintre scolile noastre nu se mai practica nici macar singura ora de sport din saptamana.

RUINAREA SANATATII
Deja spre varsta de douazeci de ani problemele de sanatate incep sa se manifeste. Daca au scapat de deformarea coloanei vertebrale in adolescenta, nu acelasi lucru se poate spune si despre kilogramele acumulate in fata televizorului de-a lungul anilor. Specialistii au constatat ca tinerii care petrec mai mult de doua ore zilnic in fata ecranului au un indice de masa corporala (IMC) mult mai mare decat nivelul normal, ceea ce se traduce, in medie, prin cel putin zece kilograme in plus. Problemele cardiace si respiratorii sunt frecvent intalnite si la fel si colesterolul sau tensiunea marite. Riscul de a face diabet este de asemenea mult crescut. In plus, acesti adolescenti pasivi devin fumatori inraiti inca de la 15 ani.

CUM ACTIONAM?
Nu instalati un televizor in camera copiilor si nu-l folositi ca metoda de recompensa sau pedeapsa. Pentru a reusi sa limitati timpul petrecut de copil la televizor, trebuie sa-i umpleti timpul liber cu alte activitati. Inscrieti-va copilul la cursuri de sah, dansuri moderne sau fotbal, orice ii face lui placere. Cultivati-i prietenii invitandu-i cu voi in Gradina Botanica, la muzee sau pur si simplu la o plimbare cu rolele in parc.

Ce spun Canoanele Bisericii despre uciderea de prunci (avort)

2009-06-30T02:30:00.000-07:00

Canoanele - sau epitimiile - sunt hotărâte, luate de-a lungul istoriei Bisericii, de obicei în sinoade ale episcopilor Bisericii sau de unii Sfinti Părinti cu mare autoritate, ale căror învătături si rânduieli au fost acceptate de Biserică ulterior. Canoanele nu sunt pedepse aplicate celor care au făcut un lucru rău - cum adeseori se întelege -, ci au un rol terapeutic, ele având drept scop vindecarea sufletului omenesc afectat de păcate. Pentru a iesi dintr-o stare sufletească negativă, rea, omul trebuie să urmeze o anumită cale, care presupune de cele mai multe ori oprirea de la Sfânta Împărtăsanie însotită de efectuarea unor gesturi care să concretizeze starea de părere de rău pentru păcatele săvârsite.

Sfânta Împărtăsanie este actul comuniunii depline, al întâlnirii cu Dumnezeu. Or, nu putem să mergem la întâlnire cu Dumnezeu într-o stare în care L-am supărat foarte rău, săvârsind fapte neplăcute Acestuia. Trebuie mai întâi să ne împăcăm cu El, cerându-I iertare si arătându-I prin gesturi concrete că ne pare rău pentru ceea ce am făcut. Pentru aceasta, avem nevoie de o anumită stare sufletească, la care ajungem si prin împlinirea canoanelor pe care ni le dau duhovnicii.

Canoanele sunt ca medicamentele. Ele nu se dau tuturor bolnavilor la fel, ci sunt prescrise de duhovnici fiecărui credincios, în functie de multi factori, avându-se în vedere sănătatea lui sufletească.

***

Canonul 91: (Avortul are canonul uciderii)
Pe cele care dau doctorii lepădătoare de făt (provocatoare de avort) si pe cele care primesc otrăvuri pierzătoare (omorâtoare) de prunci le supunem pedepsei ucigasului.

Canonul 21: (Avortul - lepădarea de prunci)
Pe femeile care sunt desfrânate si-si omoară fătul si se îndeletnicesc cu pregătirea mijloacelor de avort hotărârea de mai înainte le-a oprit până la iesirea din viată, si această hotărâre se tine îndeobste. Dar, găsind ceva spre a le trata mai blând, am hotărât ca vreme de zece ani să împlinească în penitentă, potrivit treptelor hotărâte.

Canonul 2: (Uciderea mestesugită a fătului - avortul)
Cea care omoară fătul prin mestesugire se supune pedepsei uciderii, si la noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt format sau neformat; căci aici se osândeste nu numai pentru cel ce se va naste, ci pentru că si pe sine s-a primejduit; căci mai de multe ori mor femeile în acest fel de încercări. Dar, pe lângă aceasta se mai adaugă si omorârea fătului, altă ucidere după intentia celor ce îndrăznesc aceasta. Dar nu trebuie să se întindă pocăinta lor până la moarte, ci să se primească după un termen de zece ani, dar vindecarea să se hotărască nu după timp ci după chipul pocăintei.

Canonul 33: (Osânda celor ce pricinuiesc pierderea mestesugită a fătului)
Vasile cel Mare, în canonul al doilea si al optulea, spune că femeile care strică cu mestesugiri pe feti în pântece, precum si cele ce dau si iau doctorii pentru ca să-i piardă si ca fetii înainte de vreme să cadă afară, să se primească după un termen de zece ani. Noi însă hotărâm ca acestora să li se dea cel mult până la cinci ani, sau si trei ani.

Canonul 34: (Pocăinta pentru pierderea fără de voie a fătului)
Iar femeia care fără de voie a pierdut fătul primeste epitimie de un an.

Canonul 35: (Osândă pentru înăbusirea cu voie sau fără de voie a pruncului)
Femeia care adoarme asupra pruncului si-l îneacă, după trei ani se învredniceste de împărtăsanie, îndepărtându-se în zilele rânduite de cărnuri si de brânză si celelalte săvârsindu-le cu osteneală. Iar dacă din lenevire si din neînfrânarea născătorilor s-a întâmplat aceasta, se aseamănă cu uciderea intentionată. Dacă însă din viclenia vrăjmasului, atunci fapta este vrednică de iertare. Totusi, si aceasta are nevoie de epitimii potrivite; căci din cauza altor greseli s-a întâmplat această părăsire.

Canonul 36: (Osânda pentru pierderea cu voie a fătului)
Femeii care nu se îngrijeste de fătul său, ci din cauza neglijentei dânsei avortează, i se dă pedeapsă pentru ucidere premeditată.

De stiut:
Femeia care a lepădat pruncul cu voie trebuie să meargă neîntârziat la duhovnic si să-si mărturisească păcatul.
Femeia care leapădă fără de voie pruncul să meargă de asemenea la preot fără întârziere, pentru a i se citi rugăciunea de dezlegare.

Extrase din cartea "CANON DE POCAINTA CATRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS PENTRU PRUNCII AVORTATI"

Sfaturi pentru pregatirea, mergerea şi starea în Sfânta Biserică Ortodoxă, de Protosinghel Nicodim Mandiţă

2009-06-18T23:52:00.000-07:00

BISERICA ARE ANUMITE FORME ALE CERULUI SI TOATE CATE SUNT IN CERURI

Oricand intram in Biserica Domnului Dumnezeu, sa ne patrundem de fiorii evlaviei duhovnicesti, sa ne socotim bine ca am intrat in cer, fiindca Biserica are inchipuirea cerului.

Tinda sau pridvorul. Biserica inchipuie pamantul.

Pronaosul in care stau monahiile si toata partea femeiasca, inchipuie Raiul pamantesc. In pronaosul unor Biserici e zugravita crearea lumii, Adam si Eva in Rai, greseala si izgonirea lor, ca simbolizare a idea, ca urmasii lui Adam, scosi din Rai, afla in Biserica Domnului Hristos, Raiul pierdut. Aceasta ne indeamna pe toti, cand intram in Biserica : " Toata grija cea lumeasca sa o lepadam ", sa ne inchinam lui Dumnezeu in duh si adevar, sa ascultam slujbele si Cuvantul lui Dumnezeu cu atentie si adanca evlavie, pentru a se folosi vremelnic si vesnic.

Naosul are preinchipuirea cerului in care locuiesc Ingerii si Sfintii care preamaresc pururea pe Dumnezeu. " Am vazut - zice Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan - si am auzit o multime mare de ingeri imprejurul Tronului, a vieiatilor si a batranilor. Numarul lor era miriade de miriade si mii de mii. Acestia ziceau cu glas mare : " Vrednic este Mielul Cel junghiat sa primeasca : puterea, bogatia, intelepciunea, taria, cinstea, slava si binecuvantarea ". Atunci toata faptura care se afla in cer si pe pamant, sub pamant si in mare, toate cate se afla in acestea, le-am auzit zicand : " A Celui ce sade pe tron si a Mielului sa fie binecuvantarea, cinstea, slava si stapanirea in vecii vecilor " (Apocalipsa 5. 11-14).

Altarul sau Sfanta Sfintelor, preinchipuie cerul cerurilor, unde troneaza Dumnezeu pe Tron de Heruvimi si Serafimi ( Iez. 1; Apoc, 4; 5 ) proslavit de Serafimi ( Is. 6,1-7; Apoc. 4,2, 6-8 )

Biserica materiala impartita in trei, preinchipuie pe Dumnezeu : Tatal, Fiul si Sfantul Duh, Treimea cea de o Fiinta si nedespartita; preinchipuie toata lumea sau intreg universul, in care Dumnezeu este pretutindenea si peste toate. Asijderea si : omul, sufletul si trupul lui. ( Vezi si " Poarta Raiului " de autor ).

Voiti a va incredinta ca Biserica este cer ? Ia socotiti-va ce este acolo asa de minunat care face ca cerul sa fie cer ? Ne raspundeti ca sunt cinci si anume :

1 ) Firea de fata a lui Dumnezeu : Tatal, Fiul si Duhul Sfant.

2 ) Firea nestricaciosului si Proslavitului Trup omenesc a lui Hristos Dumnezeu-Omul.

3 ) Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria cu Trupul ei proslavit, glorificat.

4 ) Ingerii : trei trielnice trepte ingeresti si alti multi ingeri minunati cu trupurile lor spirituale imbracati in lumina si mare stralucire ( Iez. 1, 14 ; Dan. 10, 6, Mt. 28, 3 ; Lc. 24, 4 ).

5 ) Toti Sfintii : 1. Apostolii; 2. Proorocii; 3. Ierarhii, Preotii; 4. Mucenicii; 5. Cuviosii; 6. Dreptii si 7. toti cei curatiti de pacate, care prin adevarats pocainta s-au mantuit. Toate acestea cinci se afla in Biserica lui Hristos.

a ) Aici in mijlocul Bisericii Lui celei luptatoare de pe pamant, umbla Dumnezeu din ceruri. " Cel ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este care Ma iubeste. Si cel ce Ma iubeste pe Mine, va fi iubit de Tatal Meu si-l voi iubi si Eu si Ma voi arata lui.. De Ma iubeste cineva va pazi cuvantul Meu, si Tatal Meu il va iubi. Noi : Tatal, Eu si Duhul, vom veni la dansul si vom face locas " ( Ioan 14, 21, 23, 10, 20 ). " Voi - adevereste Apostolul - sunteti Biserica lui Dumnezeu Celui Viu precum a zis Dumnezeu : " Ma voi salaslui in ei si voi umbla in mijlocul lor Eu voi fi Dumnezeui lor si ei vor fi poporui Meu " ( 2 Cor. 6, 16-18; comp. Ies. 19, 4-6 ; 29, 45-46; Lev. 26, 12; Ier. 31, 31-34 ; 32, 37-42; Iez. 11, 20; 36, 28; 37, 26; Zah. 8, 8; 13, 9; 1 Cor. 3, 16-17; 6, 19-20 ). " Asa zice Cel ce tine in dreapta Sa sapte stele, Care umbla prin mijlocul celor sapte sfesnice ( Biserici ) de Aur " ( Apoc. 2, 1; 1, 13 ). Aceasta o adevereste si Sfantul Ghermano in talcuirea Evangheliei, zicand : " Biserica este aceea in care Dumnezeul Cel ceresc locuieste si umbla ".

b ) Aici in Biserica se savarseste zilnic ( afara de anumitele zile ale saptamanilor Postului Mare si Vinerea cea Mare ) Sfanta Liturghie cu conlucrarea dumnezeiasca a prefacerii si transformarii Painii si Vinului proaduse, in Preasfantul, nestricatul, proslavitul si glorificatul Trup si Sange al Domnului nostru Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, Domnul Dumnezeu Euharistic.

c ) Odinioara in Biserica Vlahernei din Constantinopol, s-a aratat Sfantului Andrei cel nebun pentru Hristos si ucenicului sau, fericitului Epifanie, ca in cer, imbracata foarte luminat, ca soarele ( Dan 12, 3; Mt. 13, 43; Apoc. 12, 1 ) Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria, Maica Dumnezeului nostru Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, ajutand poporului crestinesc - Pastori si pastoriti - cu rugaciunile Ei. Asa s-a mai aratat si in alte Biserici ( Vezi Vietile Sfintilor 1 oct. pp. 1-2 ; 15 aug. Ceasloavele la Obednita, " Explicarea Sfintei Liturghii " de autor ).

d ) Aici in Biserica s-au aratat Ingerii unora din credinciosii placuti lui Dumnezeu, d.p. : Arhanghelul Gavriil s-a aratat Preotului Zaharia pe cand tamaia in Biserica, stand de-a dreapta Altarului tamaierii, vestindu-i nasterea fiului sau Ioan si misiunea sa ( Lc. 1, 11-20 ). Sfintii ingeri au cercetat si pe alti multi drepti si s-au aratat lor, d.p. : Agar ( Fac. 16, 7-12; 21, 17-19 ), Avraam ( Fac. 18, 2; s.c.l.; 22, 11, 12 ), Lot, ( Fac. 19, 1 ), Iacob ( Fac. 32, 1-2 ), Moise ( Ies. 3, 2 ), Israiliteni ( Ies. 14, 19 ; Jud. 2, 1-4 ), Valaam ( Num. 22, 22-35 ), Isus Navi ( Is. Navi 5 ,13-15 ), Ghedeon ( Jud. 6, 11-12 ), Manoe ( Jud. 13, 3-21 ), David ( 2 Imp. 24, 16-17; I Paral. 2 1, 16 ), Ilie ( 3 Imp. 19, 5-8; 4 Imp. 1, 1s ), Sedrac, Mesac si Abednego ( Dan, 3, 25 ), Daniel ( Dan. 8, 17; 9, 21 ;l0, 5-7 ) Zaharia Proorocul ( Zah. 1, 9, 14 ), Iosif ( Mt. 1, 20; 2, 13-19 ), Pastorilor ( L. 2, 8-15 ), Maria Magdalena ( Mt. 28, 1-7; Mc. 16, 5-7; Lc. 24, 4-10; Ioan 20, 11-13 ), Apostolilor si lui Petru ( F. Ap. 1, 10-11; 5, 19-20; 12,7-10 ), lui Filip ( F. Ap. 8, 2,6 ), lui Corneliu ( F. Ap. 10 3-6 ), lui Pavel ( F. Ap. 27,23 ) s.a.

e ) Aici in Biserica si in alte locuri s-au aratat Sfintii : Prooroci, Apostoli, Ierarhi, Preoti, Mucenite, Cuviosi si Cuvioase, Drepti si Drepte; asijderea si multi din cei mantuiti, credinciosilor din Biserica luptatoare de pe pamant. Toti Sfintii acestia care prin credinciosia si vietuirea lor aleasa, unii prin aspra pocainta au facut pamantul cer, imbracandu-se in stralucitele virtuti crestinesti, acum locuiesc in cer. Ei sunt sprijinitorii, ocrotitorii, aparatorii si pilduitorii vietii noastre crestinesti. In razboiul crancen, sangeros pe care l-au purtat cu vrajmasii credintei noastre crestinesti, ei au suferit multe si groaznice persecutii , stramtorari, munci torturari... Marturisind luminatoarea credinta crestineasca cu foarte mare indrazneala inaintea imparatilor si ighemonilor, unii erau dusi batuti cumplit, bagati in temnita, aruncati in foc, spanzurati pe lemn, sfasiati cu unghii de fier, arsi cu lumanari sau torte aprinse, rupti, sfaramati in varteje, aruncati in arene la mancare fiarelor salbatice, in gropi cu serpi, vipere, balauri... si cu alte multe feluri de munci. Astfel sacrificandu-se vitejeste, milioane de Mucenici si Mucenite s-au incununat cu stralucite cununi nepieritoare. Prin infatisarea lor pe pe Icoane, prin istorisirea : vietii, luptelor si sacrificarea vietii lor, Sfintii din ceruri ne indeamna mereu sa le urmam lor, precum si ei au urmat lui Hristos. Asa d.p. : Sfintii si-au urat viata lor ( Lc. 14,26-27 ), uraste si tu viata lumeasca si petrecerile anticrestinesti ( Mt. 6, 24 ). Aceia si-au aruncat trupurile lor in felurite munci groaznice, arunci si tu agoniseala ta in mainile saracilor, daca nu toata, macar cat poti pentru Dumnezeu si mantuirea Sufletului, a casnicilor si repauzatilor tai. Aceia au calcat vapaia focului, calca si tu poftele trupului. Aceia au rabdat munci grele aici, rabda si tu clevetirile si ocarile. Aceia s-au nevoit si au murit pentru Numele Mantuitorului Hristos, tu, de nu poti muri asa ca ei, sarguieste-te sa mori pacatului si sa viezi, sa fii viu prin ascultarea si pazirea Cuvantului lui Dumnezeu pentru a deveni, a fi si ramane fericit pururea : ( Lc. 11, 28; comp. Ps.1, 1-3; Apoc. 20, 6; 1, 6; 5, 10; 21, 7; Is. 61, 6; I Petru 2, 9 ).

Vezi aici in Sf. Altar : Sf. Masa, Jertfelnicul cel Mare sau Dumnezeiescul Prestol ? Acesta preinchipuie : Scaunul de Heruvimi al Cerescului Imparat pe care se odihneste Dumnezeu. " Masa - talcuieste Dumnezeiescul Ghermano - este heruvimicescul Scaun al Marelui Imparat, pe care Cerescul Dumnezeu Cel ce se poarta pe Heruvimi, intrupandu-se se odihneste. Vezi aici Dumnezeiasca Evanghelie ce sta deasupra Sf. Mese ? Aceasta inchipuie pe Hristos sezand ca un Imparat pe Scaunul Sau. Vezi imparateasca Icoana a lui Hristos cum sta in mijloc pe catapeteasma, langa usile imparatesti si de cealalta parte icoana Maicii Lui, iar de alta Icoana Mergatorului Inainte si a Ingerilor, a Apostolilor si a celorlalti Sfinti ? Acestea preinchipuiesc ca astfel este si Hristos in ceruri, minunat intru Sfintii Sai " ( Ps. 67, 36; 88, 5-7 ) si asa va veni, precum talcuieste aceasta si Sf. Simeon al TesaloniculUi. Vezi cinstita Cruce inaltata deasupra Catapetesmei ? Aceasta insemneaza ca asa se va arata pe cer la a doua venire, precum a zis Domnul : " Atunci se va arata semnul Fiului Omului pe cer.. " ( Mt. 24, 30 ). Ce sa graiesc mai mult ? Inca si inchipuirea aceasta dinafara, cum este zidita Biserica : turla de sus fiind rotunda in chipul cerului, horul stranelor si zidirea Sfantului Altar cel in chipul cerului... Aceasta arata ca Biserica este chip si icoana a cerului.

Aceasta adeverindu-o si Dumnezeiescul Ghermano, a zis hotarat ca Biserica este cer pamantesc. Asijderea adevereste aceasta si toata multimea ortodocsilor, zicand : " Cer mult luminos este Biserica ", si iarasi : " In Biserica Slavei Tale stand, in cer ni se pare a sta ". Dumnezeiescul Hrisostom mergand inainte, spune ca : " Biserica este inca mai inalta si mai cinstita si decat cerul, pentru ca : " Cerul si pamantul vor trece - precum a zis Domnul - iar cuvintele Mele nu vor trece " ( Mt. 24, 35 ). Biserica, avand cuvintele Domnului, nu va trece ci va ramane in veac. Stihiile le-a pus in mijloc, prin care arata ca Biserica este mai cinstita decat cerul si pamantul " ( Om. 77 la Mt. ).

BISERICA ESTE CORABIE

Precum corabia lui Noe a scapat de la inecul in noianul apelor potopului universal, pe el si familia sa, asa si biserica scapa din noianul pacatelor pe cei ce traim, stam, si ramanem intr-insa conducandu-ne gandurile, vorbirile, faptele, credinciosia si vietuirea dupa sfaturile ei. Cei ce raman afara din biserica se ineaca si se pierd, ca si lumea ramasa afara din corabia lui Noe. Aceasta o adevereste si Sfantul Ioan Gura de Aur, zicand : " Inchipuirea celor ce aveau sa se implineasca, au fost cele facute." De pilda :

Chip al Bisericii lui Hristos, a fost corabia lui Noe; porumbelul, al Sfantului Duh; ramura de maslin, a milostivirii lui Dumnezeu. Acelea erau inchipuiri, iar acestea, adevar. Caci, precum corabia in noianul marii a scapat pe cei ce au fost inauntru, asa si biserica, mantuieste pe toti cei rataciti care intra, stau si raman intr-insa cu trup si Suflet. Biserica lui Dumnezeu are o foarte mare deosebire de corabia lui Noe. Aceasta o adevereste foarte lamurit tot Sf. Ioan Gura de Aur, zicand : " Corabia a primit dobitoace necuvantatoare si tot necuvantatoare a scos; a primit si Biserica, oameni fara socoteala si nu numai ca i-a mantuit, dar i-a si prefacut. Corabia. a primit corb si tot corb a trimis; primeste si Biserica corb dar trimite porumbel, primeste lup si-l scoate oaie. Caci de va intra aici om rapitor si lacom, auzind Dumnezeiestile cuvante ale invataturii, isi schimba naravul si in loc de lup se face oaie; ca lupul rapeste si pe cele straine, iar oaia si lana sa o lasa " ( Cuv. la cutremur, la bogat si Lazar si la Sf. S.M. Foca ).

Din cele aratate, luati aminte, voi crestinilor, cei ce v-ati facut oi din lupi, inauntru Bisericii, nu cumva sa va faceti iarasi lupi, cand iesiti din Biserica. Voi care v-ati facut porumbei, sa nu va faceti iarasi corbi. Cei care v-ati facut in Biserica curati din necurati, prin marturisire si imsartasire, din mandri, smeriti; din salbatici, domestici; din rapitori, milostivi si simplu a zice, din rai, buni. Paziti-va, luati aminte de voi insiva, ca nu cumva iesind din Biserica, sa va intoarceti iarasi la rautatile voastre cele dintai, precum porcul scaldat la noroiul cel dintai si cainele la varsatura lui ( 2 Petru, 2, 20-22 ). Paziti-va ca lumana ochiului curatenia ce ati capatat-o intreaga aici in Biserica, zicand cantarea miresei : " Noi ne-am dezbracat de haina pacatului cu invatatura Bisericii lui Hristos; cu marturisirea si cu impartasirea Dumnezeiestitor Taine si cum vom putea iarasi a ne mai imbraca intr-insa ? Noi am spalat si am curatat picioarele si lucrurile noastre cele viclene si miscarile, prin Dumnezeiestile cantari si sfintele psalmodii ce se canta in Biserica si cum putem sa le mai intinam iarasi ? " Dezbracatu-m-am de haina mea, cum ma voi imbraca cu ea ? Spalatu-mi-am picioarele mele, cum le voi intina ?" ( Cant. Cant. 5, 3 ).

BISERICA E STAULUL OILOR LUI HRISTOS

Toti crestinii - parte barbateasca si femeiasca - din toate varstele si starile omenirii - sunt obligati a merge, a sta, a ramane si a fi cu trup si suflet in Biserica lui Dumnezeu si a asculta de ea. Altfel se cufunda in mari primejdii si pierzare. Precum oile care raman afara din staulul lor se primejduiesc, se pierd, fiindca le rapesc, sfasie si mananca ori lupii, ori sacalii, ori alte fiare, ori talharii; asa, si crestinii care nu iau parte la slujbele Bisericii lui Dumnezeu in Duminici si Sarbatori si nu asculta de invataturile ei, se prind si se sfasie de fiarele patimilor, se omoara si inghit de lupul-diavol ( 1 Petru 5, 8 ; comp. Fac. 3, 1-5; Ioan 1, 7; 2, 2; Zah. 3, 1-2; Mt. 4, 1-11; Lc. 22,31; Apoc. 12-17 ). Crestinii care intra, stau si raman in Biserica, scapa de orice primejdie si pierzare. Aceasta ne-o adevereste Dumnezeiescul Hrisostom, zicand : " Ramai inauntru Bisericii si nu vei fi tradat de Biserica; iar de fugi de Biserica ( adica de invataturile ei ) nu e vinovata Biserica. De vei fi inauntru Bisericii, lupul nu intra, iar de vei iesi afara, te prinde fiara. Nu este de vina staulul la aceasta; ci neingaduirea ta, caci nimic nu e deopotriva cu Biserica. Nu te departa de la Biserica, ca nimic nu e mai tare decat Biserica. Nadejdea ta sa fie Biserica, mantuirea ta Biserica, scaparea ta Biserica; caci este mai inalta decat cerurile si mai desfatata decat pamantul. Biserica niciodata nu imbatraneste, ci totdeauna infloreste...".

Dupa ce Eutropie a iesit din Biserica in lume, unde a fost prins si decapitat, Sf. Parinte a predicat iarasi : " Nu zice ca s-a tradat de Biserica vanzatorul ( Eutropie ), caci de nu lasa Biserica altfel nu se prindea. Nu zice ca s-a ascuns in Biserica si s-a vandut. Nu l-a lasat pe el Biserica, ci el a parasit-o. Nu s-a vandut dinauntru, ci dinafara de Biserica, fiindca a parasit Biserica ( cuv. ca Eutropie aflandu-se afara de Biserica, l-a prins si omorat ).

Astfel, precum in Biserica Vechiului si Noului Testament era lege hotarata de conducatorii si stapanitorii poporului ( Ies. 21,13 Num. 35, 9-29; 2 Lege 19, 1-10; Is. Navi 20 ), ca oricare ar fi facut o greseala mare, vrednica de moarte si apuca de intra in Biserica sau in curtea si hotarul ei, scapa de moarte. Nimeni nu putea sa-l ia de acolo ca sa-l pedepseasca. Vinovatii aceia, care insa nu apucau sa intre in Biserica sau in curtea si hotarul ei, se prindeau si se omorau ( Num. 35, 9-29 ). Asa si cei ce sunt in Biserica, cu trup si Suflet, scapa din primejdii si pierzare; iar cei care stau afara din Biserica, se pierd.

BISERICA E SPITAL OBSTESC

Precum in spital se vindeca bolnavii trupeste de felurite boli; asa si in Biserica bolnavii la Suflet se vindeca de felurite boli sufletesti si trupesti. Casa, Biserica aceasta - zice Sf. Ioan Hrisostom - este spital duhovnicesc, ca sa vindecam aici ranile ce le vom lua de afara. Biserica este spitalul Sufletelor... " se cade deci, precum atunci cand ne ducem in spital, dupa ce luam doctoriile cele potrivite pentru rani sa iesim " asa si in Biserica, dupa ce ne alimentam cu imbelsugare cu Cuvantul lui Dumnezeu, cu cele Sfinte si cu Dumnezeiestite Taine, dupa sfatul Duhovnicilor iscusiti, iesim afara la lucrul incredintat sau la lupta cea buna ( Mt. 10; 1 Tim. 5, 11-20; 2 Tim. 2, 1-7; 4, 2-8; Apoc. 11, 3-11 ). Privitor la aceasta Mantuitorul nostru Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, numeste Biserica : spital sau casa obsteasca, casa de oaspeti, han, in pilda omului cazut intre talhari, despuiat si ranit ( Lc. 10, 30-37 ). Omul din pilda aceasta este : Adam si Eva si oricare dintre pacatosi. Ierusalimul din care s-a pogorat, ests infierea, Raiul, credinciosia si vietuirea demna de om si crestin. Ierihonul e lumea si pacatul care lesne inconjoara ( Evr. 12, 7 ). Talharii sunt dracii ( I Petru 5, 8; Apoc. 12, 12-17 ). Ranile sunt patimile rele, pacatele. Samarineanul este Hristos Dumnezeu-Omul. Untdelemnul si vinul sunt : milostivirea, iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Casa de oaspeti e Biserica; iar gazda sau ingrijitorul este : Petru, Pavel, Apostolii si urmasii lor : Arhiereii si Preotii... Cei doi dinari sunt Dumnezeiasca Scriptura a Vechiului si Noului Testament. Ce va mai cheltui e Sf. Traditie si orice invatatura folositoare de Suflet, vindecatoare de felurite rani sufletesti. Intoarcerea cu rasplatirea feluritelor invataturi si osteneli depuse pentru vindecarea bolnavilor la Suflete; e a doua venire a lui Hristos cu rasplatirea partiala la judecata particulara si rasplatirea definitiva la judecata universala.

BISERICA ESTE MAICA TUTUROR CRESTINILOR ORTODOCSI

Pentru ca i-a nascut a doua oara din apa si din Duh, i-a hranit si-i hraneste cu Cuvantul lui Dumnezeu, care-i painea Ingerilor si a Sufletefor crestinesti, ii curata de pacate prin Taina Pocaintei adevarate, insotita ds Sf. Spovaanie, canonisire sau facerea roadelor vrednice de pocainta si Impartasirea, cu buna pregatire, cu Dumnezeiestile Taine. Astfel, precum copiii alearga cu toata increderea si dragostea in bratele mamei lor trupesti folosindu-se; asa si crestinii trebuie a alerga cu toata increderea si dragostea in bratele mamei lor spirituale - Biserica - pentru a se hrani, indulci si indestula de cerestile bunatati vremelnice si vesnice. " Biserica - adevereste Dumnezeiescul Hrisostom - este " maica tuturor fiilor ei binecredinciosi si drept-slavitori. Ea pe acestia ii primeste la sine si isi intinde sanurile sale la cei straini " ( cuv. la Sf. M. Foca ). " Cine nu are Biserica de mama, nu are nici pe Dumnezeu de Tata " ( Sfantul Ciprian ).

BISERICA ESTE CASA COMUNA TUTUROR CRESTINILOR DE PE PAMANT

Se tipareste cu binecuvantarea Prea Sfintitului Parinte GALACTION Episcopul Alexandriei si Teleormanului

Editura AGAPIS 1997

“Nu trebuie să luptăm împotriva apocalipsei, ci s-o traversăm fără vătămări sufleteşti”

2009-06-18T23:24:00.000-07:00

Declaraţie de presă

În general, noi ne-am dezobişnuit să vedem viața în desfăşurarea ei, ci ne oprim la segmente, refuzând să anticipăm urmările sau să evaluăm întregul. E adevărat că, pe vreme de furtună, fulgerul poate ucide un om, dar tot el este cel care fertilizează ploaia şi, prin ea, pământul. E adevărat că o corabie se poate scufunda în apa oceanului, dar nu e mai puțin adevărat că una ca ea a descoperit America. E adevărat că pe câmpul de luptă cad soldați în bătălie, dar tot atât de adevărat este că supraviețuitorii asigură victoria.
De ce ne poticnim noi la mijloc, unde se petrece impasul, şi nu anticipăm capătul drumului? Sfântul Evanghelist Matei ne istoriseşte că, la un moment dat, aflându-se Iisus laolaltă cu ucenicii Săi, le-a făcut următoarea mărturisire despre Sine: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî şi a treia zi va învia”. În final, Evanghelistul adaugă: „Și ei foarte s’au întristat”.[1] Se naşte întrebarea: De ce oare s’au întristat, de vreme ce Iisus le vestea învierea? Normal ar fi fost ca, auzind vestea uciderii, pentru o clipă să li taie respirația, pentru ca imediat după aceea, la vestea învierii, să răsufle uşurați. Iată însă că ei au rămas încremeniți în spațiul tenebros al evenimentului, incapabili să vadă mai departe.

Dragii mei, a porni la drum înseamnă a avea o țintă, ceea ce denotă existența unui scop. De cele mai multe ori, între tine şi țintă se interpun unul sau mai multe obstacole, numărul acestora depinzând de distanța dintre punctul de pornire şi cel la care vrei să ajungi. Orice obstacol e un punct de poticnire; dacă el e masiv, înalt, puternic, te poate descuraja. Știți care e cheia succesului?: să faci din el un obstacol transparent, adică să vezi prin el sau pe deasupra lui ceea ce e dincolo. Obstacolul poate fi negura, întunericul, necunoscutul. Ținta poate fi sigură sau nesigură, ipotetică, dar întotdeauna revelatoare.

În zilele noastre se afirmă tot mai des că trăim „vremuri apocaliptice”. Pentru evocarea acestora nu voi deschide Cartea Apocalipsei, ci un fragment dintr-o cuvântare a lui Iisus consemnată în Evanghelia după Matei: „Luați aminte să nu vă amăgească cineva. Că mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos!, şi pe mulți îi vor amăgi. Și veți auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă’nspăimântați, căci toate trebuie să fie, dar încă nu-i sfârşitul. Că neam peste neam se va ridica şi’mpărăție peste’mpărăție, şi va fi foamete şi ciumă şi cutremur mare pe-alocuri. Dar toate acestea sunt doar începutul durerilor naşterii. Atunci vă vor da pe voi la chinuri şi vă vor ucide şi veți fi urâți de toate neamurile din pricina numelui meu. Atunci mulți se vor poticni şi unii pe alții se vor vinde şi unii pe alții se vor urî.Și mulți profeți mincinoşi se vor scula şi pe mulți îi vor amăgi. Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”.[2]

În vremea noastră, nu puțini sunt tinerii curați la suflet, bine intenționați şi dornici să se inițieze în tainele vieții religioase, dar care nu merg direct la izvoare, adică la literatura de specialitate sau la duhovnici cu experiență, bine pregătiți şi gata să-i asiste pe cei neajutorați, ci preferă să se cultive prin internet sau televizor, unde nu de puține ori apar profeți improvizați, cu evidentă poftă de publicitate sau stăpâniți de un duh al cabotinajului stilizat. Unii cer organizarea unor rugăciuni generale, colective, cu mare răsunet în popor, pentru evitarea apocalipsei care mijeşte de pe o zi pe alta, uitând că apocalipsa va veni oricum, ea făcând parte din iconomia divină, şi că grija noastră nu este aceea de a o evita, ci de a o traversa nevătămați de propriile noastre păcate. De obicei, o furtună se anunță prin întețirea vântului, prin fulgere la orizont, prin spulbere de praf, prin dispariția luminii soarelui în spatele norilor negri, prin tot ceea ce poate produce panică şi spaimă. Aşa se anunță şi vremurile apocaliptice. Eu nu ştiu dacă ele mijesc sau vor pieri înainte de a se naşte, dar ştiu sigur că noi nu împotriva apocalipsei trebuie să luptăm (căci ea va veni oricum), ci pentru capacitatea noastră, a fiecăruia, de a o traversa fără vătămări sufleteşti, fără vina fraților de a-şi fi vândut fratele, aşa cum s-a întâmplat în istoria lui Iosif.

Or, pentru aceasta există o singură armă: răbdarea.

Răbdarea însă trebuie însoțită, neapărat, de conştiința că tot începutul are un sfârşit, şi că acesta nu poate fi decât luminos. Cartea Apocalipsei e înfiorătoare, dar ea se termină anunțând Cerul cel nou şi pământul cel Nou; şi, în final, Noul Ierusalim.

ÎPS Bartolomeu Mitropolit al Clujului.

Biserica ca Trup al lui Hristos

2009-06-03T08:03:00.000-07:00

Biserica ca Trup al lui Hristos

De Arhiepiscopul Ioan (Maximovici)

„Si El (Hristos) este capul trupului, al Bisericii (Col.1:18), care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineste toate оntru toti (Efes. 1:23)

In Sfanta Scriptura Biserica este numita adesea Trupul lui Hristos: „Acum mг bucur de suferintele mele pentru voi,... pentru trupul Lui, adicг Biserica” (Col 1:24), scrie Apostolul Pavel despre sine.

Apostoli, prooroci, evanghelisti, pastori si invatatori, spune el, au fost dati de Hristos „...la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos” (Efes. 4:11-12).

In acelasi timp, painea si vinul sunt preschimbate in Trupul si Sangele lui Hristos in timpul Dumnezeiestii Liturghii, si prin aceasta credinciosii se impartasesc. Hristos Insusi a sfintit-o astfel, impartasindu-Si apostolii la Cina cea de Taina cu cuvintele „Luati, mвncati, acesta este trupul Meu; ...Beti dintru acesta toti, cг acesta este Sвngele Meu, al Legii celei noi” (Mat. 26;26-28).

Cum este Trupul lui Hristos, in acelasi timp, Biserica si Sfanta Taina? Sunt credinciosii atat madulare ale Trupului lui Hristos, Biserica, cat si partasi ai Trupului lui Hristos in Sfintele Taine?

In nici unul din cazuri, numele de „Trup al lui Hristos” nu este folosit metaforic, ci mai degraba cu sensul sau cel mai primar. Credem ca Sfintele Taine care pastreaza infatisarea painii si a vinului sunt insusi Trupul si insusi Sangele lui Hristos. Prin urmare, credem si marturisim ca Hristos este Fiul Dumnezeului Celui Viu, venit in lume sa ii mantuiasca pe cei pacatosi, si a devenit om adevarat, ca trupul Sau, luat de la Fecioara Maria, a fost cu adevarat trup omenesc; ca, trup si suflet, Hristos a fost om adevarat, intocmai in toate cele cu omul, in afara de pacat, si ramanand in acelasi timp Dumnezeu adevarat. Firea cea Dumnezeiasca nu a fost nici slabita, nici preschimbata in Fiul lui Dumnezeu la intruparea Sa, asa cum nici firea omeneasca nu a fost preschimbata la intrupare, ci si-a pastrat pe deplin toate insusirile omenesti.

In mod pururea neschimbat si netulburat, indivizibil si inseparabil, Dumnezeirea si omenirea au fost unite in Persoana Unica a Domnului Iisus Hristos.

Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat pentru ca oamenii sa se faca partasi firii celei dumnezeiesti (II Petru 1:4), spre a-i elibera de pacat si de moarte, si pentru a-i face nemuritori.

Unindu-ne cu Hristos, primim harul dumnezeiesc care da firii omenesti tarie pentru izbanda asupra pacatului si a mortii, si Domnul Iisus Hristos a aratat oamenilor calea catre izbanda asupra pacatului prin invatatura Sa, si le da lor viata vesnica, facandu-i partasi la vesnica Sa imparatie prin Invierea Sa. Pentru a primi acel har dumnezeiesc de la Dansul, este nevoie sa avem cu El cea mai stransa cu putinta relatie. Tragand toate cele catre Sine prin iubirea Sa dumnezeiasca, si unindu-le asupra Sa, Domnul S-a unit cu toti acei care Il iubesc si vin catre El, unindu-i intru O Biserica.

Biserica este unitate in Hristos, cea mai stransa unire cu Hristos a tuturor celor care cred cu dreptate in El si Il iubesc, si intreaga lor unire este intru Hristos.

Acum Biserica cuprinde ambele ei parti, cea pamanteasca si cea cereasca, caci Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant si a devenit om pentru ca sa il poate duce pe om la cer si sa il faca iarasi cetatean al raiului, intorcandu-i starea sa originara de nepatimire si de plinatate, unindu-l asupra Sa.

Aceasta se savarseste prin lucrarea harului dumnezeiesc dat prin Biserica, dar se cere si nevointa din partea omului. Dumnezeu isi mantuieste faptura Sa cazuta prin dragostea Sa catre ea, dar si dragostea omului pentru Ziditorul sau este trebuitoare, caci fara ea mantuirea ii este cu neputinta. Nazuind inspre Dumnezeu si alipindu-se de Domnul cu dragostea sa smerita, sufletul omenesc capata taria de a se curata de pacat si de a se intari intru lupta spre biruinta deplina asupra pacatului.

Si trupul ia parte in lupta aceasta, fiind acum purtatorul si unealta pacatului, dar inainte-sfintit sa fie unealta a dreptatii si vas al sfinteniei. Dumnezeu l-a zidit pe om sufland suflare dumnezeiasca in trupul insufletit facut mai inainte din tarana. Trupul a fost facut ca o unealta a duhului, supus lui Dumnezeu, caci prin el duhul omenesc se exprima in lumea materiala. Duhul isi dezvaluie insusirile si valorile prin trup si madularele sale individuale pe care i le-a daruit Dumnezeu, precum chipului Sau, deoarece trupul ca infatisare a chipului lui Dumnezeu este numit, si chiar este „frumusetea noastra facuta dupa chipul Domnului” (stih din Slujba de ingropaciune).

Cand primii oameni au cazut in duh de la Ziditorul lor, trupul, pana acum supus duhului si primindu-si calauzirea prin suflet, a incetat sa il mai asculte si a inceput sa se straduie a-l domina. In locul legii lui Dumnezeu, legea carnii a inceput sa il conduca pe om. Pacatul, taindu-l pe om de la Dumnezeu, izvorul vietii, l-a despartit pe om in doua, incalcand unitatea duhului, sufletului si a trupului, si moartea a intrat in el. Sufletul, nemai fiind inconjurat acum de izvoarele cele de viata, nu le-a mai putut transmite trupului, care a devenit stricacios, si slabiciunea a ajuns sa stapaneasca sufletul.

Hristos a venit pe pamant sa refaca chipul cel cazut, si sa il intoarca la unirea cu El, Cel al carui chip este. Unind omul intru El, Dumnezeu il reface astfel intru bunatatea sa initiala, in toata plinatatea ei. Dand har si sfintenie duhului, Hristos curateste, intareste, tamaduieste si sfinteste duhul si trupul.

„Iar cel ce se alipeste de Domnul este un duh cu El” (I Cor. 6:17). Atunci, trupul omului care s-a unit intru Domnul trebuie sa fie o unealta a Domnului, trebuie sa slujeasca la implinirea voii Sale, si devine o parte a Trupului lui Hristos.

Pentru sfintirea deplina a omului, trupul slujitorului Domnului trebuie sa se uneasca cu Trupul lui Hristos, si aceasta se realizeaza in taina Sfintei Impartasanii. Adevaratul Trup si adevaratul Sange al lui Hristos pe care il primim, ajunge o parte a marelui Trup al lui Hristos.

Bineinteles, pentru unirea cu Hristos, simpla punere laolalta a trupului nostru cu Trupul lui Hristos nu este de ajuns. Consumarea Trupului lui Hristos devine folositoare atunci cand in duh nazuim catre El si ne unim cu El. Primirea Trupului lui Hristos, si respingerea Lui in duh, este asemenea apropierii de Hristos a celor ce L-au lovit, L-au batjocorit si L-au rastignit. Apropierea de El nu le-a slujit spre mantuire si tamaduire, ci spre osanda.

Dar cei ce se impartasesc cu evlavie, cu dragoste si pregatiti sa Ii slujeasca, se unesc strans cu El si devin unelte ale voii Sale dumnezeiesti.

„Cel ce mгnвncг trupul Meu si bea sвngele Meu rгmвne оntru Mine si Eu оntru el.”, a spus Domnul (Ioan 6:56).

Unindu-se cu Domnul cel Inviat si, prin El, cu Treimea vesnica, omul isi trage tarie spre viata vesnica si devine el insusi nemuritor.

„Precum M-a trimis pe Mine Tatгl cel viu si Eu viez pentru Tatгl, si cel ce Mг mгnвncг pe Mine va trгi prin Mine” (Ioan 6:57).

Toti cei ce cred in Hristos si sunt uniti intru El, dandu-se Lui si primind harul dumnezeiesc, alcatuiesc impreuna Biserica lui Hristos, al carei Cap este Hristos Insusi, si cei ce intra in ea sunt madularele ei.

Hristos, nevazut ochiului trupesc, se manifesta pe pamant, in mod vadit, prin Biserica Sa, astfel precum duhul omenesc cel nevazut se manifesta prin trupul sau. Biserica este Trupul lui Hristos atat fiindca partile sale sunt unite cu Hristos prin tainele Sale dumnezeiesti, cat si deoarece prin ea Hristos lucreaza in lume.

Ne impartasim cu Trupul si Sangele lui Hristos, in sfintele Taine, pentru ca noi insine sa putem fi madulare ale Trupului lui Hristos: Biserica.

Aceasta nu se realizeaza dintr-o data. Sederea deplina in Biserica este deja o izbanda asupra pacatului si prin urmare o curatire desavarsita. Intr-o anumita masura, orice pacat ne instraineaza de Biserica si ne tine in afara ei; din pricina aceasta, in rugaciunea citita la spovedanie asupra fiecaruia dintre cei ce se pocaiesc, se gaseste fraza: „impaca-i si uneste-i cu Sfanta Ta Biserica”. Prin pocainta, un crestin se curateste si se uneste strans cu Hristos, prin impartasirea cu Sfintele Taine, insa mai apoi necuratia pacatului se asaza iarasi asupra lui si il instraineaza de Hristos si de Biserica, si astfel pocainta si comuniunea sunt din nou trebuitoare. Pe intreaga durata a vietii pamantesti ce o indura omul, pana la departarea sufletului sau de la trup, lupta dintre pacat si virtute se desfasoara in launtrul sau. Oricat de inalta ar fi starea duhovniceasca si morala dobandita de cineva, o cadere treptata sau chiar navalnica intru adancimile pacatului este intotdeauna cu putinta. Prin urmare, impartasirea cu sfantul Trup si Sange al lui Hristos, care ne intareste legatura cu El si ne improspateaza cu suvoaiele de viata ale harului Duhului Sfant, ce curg prin Trupul lui Hristos, este trebuincioasa fiecaruia. Cat de importanta este impartasirea cu Sfintele Taine vedem din viata Sf. Onufrie cel Mare, caruia, asemenea altor sihastri ce vietuiau in aceeasi pustie, ingerii ii aduceau Sfanta Impartasanie; si in viata Sf. Maria Egipteanca citim ca ultima ei dorinta, dupa multi ani de vietuire in pustie, a fost primirea Sfintelor Taine. Viata Sf. Savatie de la Solovki si a multor altora ne istoriseste acelasi lucru. Nu in desert a grait Domnul, zicand: „Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi” (Ioan 6:53).

Impartasirea cu Trupul si Sangele lui Hristos este primirea intru sine a Hristosului Inviat, biruinta asupra mortii, daruind celor ce sunt cu El biruinta aupra pacatului si a mortii.

Pastrand in launtrul nostru darul plin de har al Impartasaniei, avem o chezasie si o pregustare a binecuvantatei vieti vesnice a sufletului si trupului.

Pana in „Ziua lui Hristos”, a celei de-a Doua Sa Veniri si a Judecatii intregii lumi, lupta pacatului cu virtutea va continua, individual in fiecare persoana si colectiv in intreaga omenire.

Biserica pamanteasca ii asaza laolalta pe toti cei care s-au nascut din nou prin botez si care au ridicat crucea luptei cu pacatul, si care Ii urmeaza lui Hristos, biruitorul acestei lupte. Dumnezeiasca Euharistie, darul jertfei nesangeroase si impartasirea din aceasta, ii sfinteste si ii intareste pe cei ce se impartasesc dintr-insa, facandu-i pe cei ce primesc Trupul si Sangele lui Hristos madulare adevarate ale Trupului Sau, Biserica. Dar numai o data cu moartea se afla daca un om a ramas un madular adevarat al Trupului lui Hristos pana la ultima sa suflare, sau daca pacatul a biruit intr-insul si a izgonit harul ce il leaga de Hristos, pe care l-a primit in Sfintele Taine.

Cel ce ca madular al Bisericii pamantesti a adormit intru har se muta din Biserica pamanteasca in cea cereasca; iar cel ce a cazut de la Biserica pamanteasca nu va ajunge in ceruri, caci Biserica din lumea aceasta este calea catre ceruri.

Cu cat mai mult se gaseste cineva sub influenta harului impartasaniei si cu cat mai mult se uneste cu Hristos, cu atat mai mult va gasi acela placere in comuniunea cu Hristos si in Imparatia Sa ce va veni.

Prin urmare, este importanta impartasirea cu Tainele lui Hristos chiar inaintea mortii, cand soarta unui om se hotaraste de-a pururea. Este trebuitoare incercarea de a le primi chiar inaintea mortii, daca chiar ar fi cea mai mica putinta ca acest lucru sa Il implore pe Domnul de a ne gasi vrednici si sa ii puna pe ganduri pe ceilalti, ca sa nu se lipseasca de Impartasanie inaintea sfarsitului.

Pe masura ce pacatul continua sa lucreze in suflet pana la moarte, trupul este supus urmarilor, purtand in sine semintele bolii si ale mortii, de care este eliberat doar atunci cand intra in stricaciune dupa moarte, iar apoi se scoala, cel putin, liber de ele, la invierea cea de obste. Cel ce se uneste in duh si suflet cu Hristos din viata aceasta, se va gasi cu El in duh si in trup, si in viata ce va veni. Suvoaiele pline de har ale datatoarelor de viata Taine ale Trupului si Sangelui lui Hristos sunt izvorul nesecat al bucuriei noastre vesnice, in convorbire cu Hristosul inviat si in contemplarea slavei Sale.

Aceleasi urmari ale pacatului, ce inca nu au fost alungate pe deplin din neamul omenesc, lucreaza nu doar in anumite persoane, ci, prin acestea, se manifesta in activitatea pamanteasca a unor intregi parti ale Bisericii. Erezii si dispute se ridica mereu, rupand din multimea credinciosilor. Neintelegeri intre biserici locale sau parti ale lor au tulburat Biserica inca din vechime, si rugaciuni pentru stingerea lor se aud neincetat la slujbele dumnezeiesti.

„Ne rugam pentru unirea bisericilor”, „unire pentru biserici” (Canonul Invierii, Triadic, glasul 8), „neintelegerile Bisericii indrepteaza-le” (Slujba Sf. Arhangheli, 8 noiembrie, 16 martie, 13 iulie) si rugaciuni asemanatoare de-a lungul veacurilor au fost oferite de catre Biserica Ortodoxa. Chiar in Sfanta si Marea Sambata, inaintea Epitafului lui Hristos, Biserica striga: „Ceea ce-ai nascut, Preacurata Fecioara, Viata, potoleste dezbinarea-n Biserica si da pace, ca o buna, tuturor” (ultima strofa al Starii a doua a Prohodului).

Doar cand Hristos apare pe nori va fi zdrobit amagitorul, si toate dezbinarile si ispitele vor disparea.

In acea vreme, lupta intre bine si rau, intre viata si moarte va inceta, si Biserica pamanteasca se va reuni cu Biserica Biruitoare, in care Dumnezeu va fi toate intru toti (1 Cor. 15:28).

In Imparatia lui Hristos ce va veni, nu va mai fi nevoie sa primim Trupul si Sangele lui Hristos, caci toti cei care s-au invrednicit de dansul se vor afla in cea mai stransa glasuire cu El si se vor bucura de lumina vesnica a Vietii ce vine de la Treime, traind acea fericire pe care nici un glas nu o poate grai, si care este cu neputinta de inteles pentru mintea noastra slaba. Din aceasta pricina, dupa impartasirea cu Sfintele Taine la Liturghie, in altar se rosteste mereu rugaciunea pe care o cantam in zilele Pastilor: „O, Pastile cele mari si preasfintite, Hristoase! O, Intelepciunea si Cuvantul lui Dumnezeu si Puterea! Da-ne noua sa ne impartasim cu Tine, mai cu adevarat, in ziua cea neinserata a Imparatiei Tale.” (Canonul Pastilor, Cantarea a noua).

Traducere: Radu Hagiu

ASCOR Basarabia luptă pentru VIAŢĂ

2009-06-02T01:25:00.001-07:00

Comunicat de ziua internaţională a copilului

2009-05-27T02:43:00.000-07:00

De 1 iunie, ziua internaţională a protecţiei drepturilor copilului, Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români din Republica Moldova (ASCOR) va organiza o acţiune de protest împotriva legalităţii avorturilor în Republica Moldova în apropierea Spitalului Clinic nr. 1, instituţie în incinta căreia copiii nu doar sunt născuţi, dar sunt şi ucişi.
Notăm că legislaţia din Republica Moldova în domeniul avortului este una din cele mai liberale din lume, în timp ce în aşa state europene precum Germania, Portugalia, Elveţia este interzis avortul la cererea mamei, iar în Irlanda şi Malta acesta este interzis categoric. Doar în 21 la sută din statele lumii avorturile sunt permise la cererea mamei, iar în 29 la sută din statele lumii se permite avortul din motive socio-economice.

Observăm că în mare parte, statele occidentale au o legislaţie mult mai restrictivă faţă de avorturi decât în Moldova, iar femeile care îşi omoară în acest fel copiii, sunt aspru pedepsite.
În timp ce Moldova este pe calea unei catastrofe demografice (diminuarea ratei natalităţii şi îmbătrânirea populaţiei), guvernul Moldovei contribuie la deschiderea centrelor de avortare şi propagarea metodelor de contracepţie în rândul tinerilor, stimulând comportamentul sexual activ. Observăm, în acest sens, activitatea periculoasă a unor astfel de organizaţii cum ar fi „Societatea de Planificare a Familiei”, „Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie”.
Considerăm că creşterea catastrofală a avorturilor este un rezultat firesc al „revoluţiei sexuale” declanşate de apariţia noilor metode de contracepţie, criza familiei tradiţionale şi influenţa spaţiului informaţional asupra tinerilor. În aceste condiţii, activitatea aşa-numitor organizaţii implicate în campanii de „profilaxie HIV/SIDA” şi răspândirii informaţiilor cu privire la căile şi metodele de avortare nu face decât să contribuie în continuare la genocidul populaţiei băştinaşe.
Reamintim că drumul spre o societate sănătoasă se construieşte doar prin educarea la tineri a simţului dragostei, respectului şi responsabilităţii, ceea ce presupune abstinenţa până la căsnicie.
Cerem societăţii condamnarea legalităţii avorturilor în Republica Moldova, care încalcă dreptul copilului la viaţă, iar propagarea acestui procedeu, precum şi a mijloacelor de prevenire a sarcinii drept genocid.
Invităm toţi doritorii să se alăture acţiunii noastre în ziua de luni, 1 iunie 2009, ora 13.00, în apropiere de Spitalul Clinic nr.1, de pe strada Melestiu 20.
Nu avorturilor!
Copilul are dreptul la viaţă!

Biroul de presă ASCOR

ASCOR Chişinău urează tuturor studenţilor

2009-05-26T10:26:00.001-07:00

ASCOR Chişinău urează tuturor studenţilor care în aceste momente se află în fiebra sesiunii, multe succese, răbdare şi fie ca bunul Dumnezeu să vă aibă în pază.

Cu această ocazie vă îndemn ca în aceste clipe cînd avem cel mai mult nevoie de susţinerea lui Dumnezeu să vă rugaţi neîncetat, căci rugăciunea este pîinea vieţii sufletului, pîine lui cea de toate zilele. Prin rugăciune se ţine legătura de comunicare a omului cu Părintele său ceresc, oriunde s-ar afla: pe apă, sub apă, în văzduh, sub cerul liber, în casă, la şcoală, în birou, în biserică sau în temniţă, în vreme de război sau de pace. Rugăciunea este firul pe care se suie gîndul nostru la cer şi prin care se pogoară Darul şi ajutorul lui Dumnezeu, inspirîndu-ne curaj în lupta vieţii. De aceea se cuvine să ne rugăm neîncetat, după îndemnul apostolesc:”rugîndu-vă în toată vremea, întru Duhul”.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Comunicat, biroul de presă al ASCOR 16 mai 2009

2009-05-19T01:10:00.000-07:00

Asociaţia Studenţilor Creştin Ortodocşi Români din Republica Moldova (ASCOR) se arată indignată de tehnicile perverse de manipulare utilizate de către organizaţiile angajate în lupta împotriva valorilor familiei tradiţionale. UNFP şi Societatea pentru Planificarea Familiei, organizatorii „Festivalului Familiei”, asociaţii care sunt preocupate activ de promovarea avorturilor, contracepţiei, prostituţiei şi homosexualităţii în întreaga lume, şi în mod special în ţara noastră, s-au postat de această dată în postura de falşi „apărători ai familiei”.

Ţinem să amintim că UNFP este cel care a semnat un plan de acţiuni cu guvernul Republicii Moldova pentru perioada de 2007-2011, prin care statul urmează să contribuie la deschiderea clinicilor de avortare şi aşa-numitor „centre de planificare a familiei”, instituţii care au menirea să menţină un control asupra natalităţii prin sterilizare populaţiei şi întrerupere a sarcinii, fapt care este opusă radical politicii demografice a statului nostru. Aşa-numitul „Festival al Familiei” nu este decât o campanie de manipulare a opiniei publice care are drept scop ascundere adevăratelor scopuri ale acestor organizaţii, îndreptate spre distrugerea familiei şi viitorului societăţii din Republica Moldova.

Considerăm că prezenţa alături de aceste organizaţii a unor feţe bisericeşti, organizaţii religioase, nu face decât să smintească credincioşi cu ataşament faţă de valorile morale. Regretăm angajarea presei scrise şi electronice în această campanie de spălare a creierilor îndreptate împotriva intereselor cetăţenilor statului nostru.
Chemăm societatea civilă, credincioşii să boicoteze acţiunile acestor organizaţii periculoase pentru viitorul ţării noastre şi totodată chemăm populaţia să participe la acţiunile globale în favoarea valorilor familiale şi împotriva avorturilor din ziua de 1 iunie.

Biroul de presă al ASCOR 16 mai 2009

Interviu cu Monahul Moise - autorul cărţii “Sfântul Închisorilor”

2009-05-19T01:05:00.000-07:00

Pentru început v-aş ruga să ne spuneţi câteva cuvinte despre ASCOR-ul din timpul sfinţiei voastre?

Mi-ar fi greu să spun prea multe despre ASCOR-ul din acea vreme vorbind la modul general pentru că, pe de o parte nu am foarte multe date, iar pe de altă parte fiecare centru universitar avea specificul său. Aş spune câteva cuvinte despre ASCOR-ul din Timişoara din care am făcut parte între 1994-1996.
Nu eram un grup foarte numeros, cam 40-50 dacă e să-i socotim pe cei permanent activi. Cei mai mulţi dintre noi nu am avut o practică şi o educaţie creştină din copilărie şi eram un fel de recent „convertiţi”, fiecare pe calea şi cu experienţa lui, la credinţa ortodoxă în care am fost botezaţi. Prin lucrarea lui Dumnezeu ne-am intersectat la ASCOR cu râvna, entuziasmul şi, bineînţeles, lipsa de experienţă specifică neofiţilor.
Personal, aş spune că am avut parte de un context privilegiat în ce priveşte încadrarea în viaţa Bisericii, pentru că am cunoscut la ASCOR tineri care îşi puneau foarte serios problema unei vieţi duhovniceşti autentice. Am găsit un lucru foarte important, mai ales pentru începătorii între ale credinţei – lucru care din păcate lipseşte aproape cu desăvârşire din viaţa noastră duhovnicească – şi anume o comunitate creştină. Contactul cu oameni care aveau aceleaşi principii, care simţeau şi gândeau la fel, care duceau aceeaşi luptă duhovnicească, a fost un ajutor important.
Ca o notă specifică a atmosferei de la Timişoara ar mai fi de adăugat că vreo 15, dacă nu chiar mai mulţi, dintre tinerii şi tinerele cu care am fost atunci împreună au îmbrăţişat după terminarea facultăţii viaţa monahală.

De unde v-a venit ideea cărţii „Sfântul închisorilor”?

Vreau să precizez de la început un lucru. Nu pot fi considerat autorul cărţii „Sfântul închisorilor” din moment ce în proporţie de peste 80% aceasta e alcătuită din citate. Nu am scris eu cartea, nu sunt scriitor, autor, ci coordonatorul mărturiilor, un fel de „croitor” care, cu excepţia unor mici intervenţii, n-a făcut altceva decât să pună cap la cap cele spuse de alţii despre Valeriu.
Cum am ajuns să mă ocup de viaţa lui? De la prima carte despre experienţele celor ce au trecut prin închisorile comuniste am fost foarte impresionat şi am citit tot ce mi-a căzut în mână pe această temă. Încă înainte de a intra în mănăstire am citit „Jurnalul fericirii” al părintelui Nicolae Steinhardt. Aici am aflat prima dată de Valeriu Gafencu, a fost ca să zic aşa primul contact. Părintele Steinhardt e cel care-l numeşte „sfântul închisorilor”. De fapt după citirea cărţii nu mi-a rămas în cap numele lui Valeriu – după un timp am răsfoit din nou cartea pentru că nu reţinusem numele – cât m-a impresionat faptul că în temniţele comuniste a fost un om despre care ceilalţi spuneau că e sfânt. De la acest prim contact am rămas cu un fel de atracţie, de evlavie difuză faţă de Gafencu – v-am spus că nici măcar nu i-am reţinut numele – evlavie care a lucrat şi care a făcut ca încet, încet să mă interesez şi să aflu mai multe despre el. La început am adunat mărturiile pentru mine fără să mă gândesc la vreo carte iar mai apoi, după ce am primit binecuvântare, am purces la o cercetare sistematică. Lucrurile s-au legat firesc, de la sine, pentru că niciodată nu mi-am închipuit că voi ajunge „biograful” lui Valeriu Gafencu.

Ce reprezintă pentru sfinţia voastră Valeriu Gafencu?

L-am considerat şi-l consider sfânt, cel mai apropiat sfânt de sufletul meu. Nu am nici o îndoială că este sfânt chiar dacă nu a fost încă trecut în calendar printr-o hotărâre oficială a Sfântului Sinod.
Basarabia a dat mulţi sfinţi în perioada postbelică, dar mare parte dintre basarabeni nici măcar nu-i cunosc.

Ce consecinţe poate avea acest păcat al uitării şi cum să luptăm împotriva lui?

Păcatul uitării şi lipsa de interes faţă de propriul trecut e boală veche la români. În veacul al XVII-lea, în prefaţa sa la „Vieţile sfinţilor”, sfântul Dosoftei, mitropolitul Moldovei spunea „dară şi dintre rumâni mulţi sunt sfinţi … dară nu s-au căutat”. Vedeţi cât de actual e acest „dară nu s-au căutat” vis-a-vis de sfinţii epocii comuniste din ţară sau din Basarabia?
Aşa e românul, mai repede cască gura la ceea ce are vecinul decât la ce creşte în propria ogradă! După 1989 în România s-au tradus foarte multe vieţi de sfinţi sau de oameni cu viaţă îmbunătăţită, mai vechi sau mai noi, de la greci, de la ruşi sau de prin alte părţi. Aceasta e un lucru bun! Dar de ce nu suntem atenţi la propriile mărturii de sfinţenie?
Întâlnesc adesea români care fac lungi pelerinaje prin Rusia, Ucraina, Grecia, la Ierusalim sau prin alte părţi şi care sunt foarte documentaţi în ce priveşte sfinţii altor neamuri. N-au însă habar că, spre exemplu, în cimitirul din Aiud, la Râpa Robilor, unde au fost îngropaţi deţinuţii politici martirizaţi în perioada comunistă în temniţa din acest oraş, au fost descoperite oseminte de coloarea sfintelor moaşte, unele dintre ele cu miros de bună mireasmă şi făcătoare de minuni. Părintele care slujeşte la schitul de la Râpa Robilor vorbeşte despre vindecările minunate care au loc prin mijlocirea sfinţilor martiri îngropaţi aici.
Dacă nu ne cunoaştem sfinţii sau îi îngropăm în uitare ne lipsim de harul care l-am putea dobândi prin mijlocirea lor.

Ce putem face ca să împiedicăm uitarea?

Să păstrăm şi să transmitem mai departe mărturiile care ajung până la noi.

Tinerii de azi mai pot urma calea lui Gafencu, Ianolide, Jimboiu şi alţii asemenea lor? Dacă da, în ce măsură?

În măsura în care pot.

Cum au reuşit aceşti martiri ai neamului să reziste torturilor cumplite din temniţele comuniste?

Cred că mai ales două lucruri i-au ajutat să reziste: credinţa în Dumnezeu şi legătura sufletească dintre ei. Faptul că nu au fost singuri, că au fost în acelaşi duh, că s-au simţit aproape, cred eu că a fost un element determinant. Părintele Iustin Pârvu, trecut şi el prin temniţele comuniste, mărturisea: „Adevărata noastră înfrângere, a celor ce am supravieţuit temniţelor, a fost în momentul eliberării”. În ce sens spune acest lucru? În închisoare, chiar dacă fizic erau adesea izolaţi, s-a creat un fel de comuniune care îi unea şi îi întărea.
Pe de altă parte, cei care au trecut prin temniţe spun că au simţit acolo un har şi un ajutor pe măsura situaţiilor cumplite cu care erau confruntaţi. Tot părintele Iustin mărturiseşte că harul cu care s-a întâlnit în închisoare nu l-a mai avut afara. În acelaşi sens cineva îmi povestea că în momentul în care s-a eliberat, ieşind pe poarta închisorii, a simţit în mod vădit cum harul care l-a ocrotit în temniţă i-a fost luat.

Care este datoria noastră ca tineri în faţa acestor eroi martiri care au suferit şi au murit nu pentru interese personale ci pentru salvarea neamului şi a credinţei strămoşeşti?

Să le cunoaştem viaţa şi să le urmăm după putere exemplul.

Credeţi că mărturisitorii din prigoana comunistă trebuie canonizaţi?

Acolo unde sunt mărturii evidente de viaţă sfântă sau de sfârşit mucenicesc trebuie fără îndoială canonizaţi. Dar lucrul acesta, dincolo de dorinţa noastră, e de competenţa Sfântului Sinod. Până atunci, nimeni nu ne împiedică să-i canonizăm în inimile noastre.

Convorbiri cu Arhimandritul Roman Braga

2009-05-14T00:59:00.000-07:00

Sunt născut în Basarabia, în satul Condriţa, lângă Mănăstirea Condriţa (1916). Aceasta este o ctitorie a lui Alexandru cel Mare, deci o mănăstire foarte veche. Ştefan cel Mare când a zidit Mănăstirea Căpriana, care este aproape de noi, de satul meu, la aproape 8 km, a înzestrat-o şi cu Mănăstirea Condriţa, ca un fel de schit al ei.

Sfinţia Voastră mergea la Biserica mănăstirii sau la cea a satului?

Noi mergeam la biserica mănăstirii pentru că în satul nostru, n-am avut biserică niciodată. Călugării ne-au botezat, călugării ne-au cununat, călugării ne-au îngropat. La biserică mergeam toată familia. De fapt în satul meu era o tradiţie, o influenţă monastică. Noi nu făceam mâncare duminica. Ca toată lumea pregăteam mâncarea sâmbăta şi duminica o încălzeam doar când veneam de la Biserică. Sâmbăta după amiază în familia mea nu se lucra de loc.
Mama mea, când a fost fată, a vrut să se ducă la mănăstirea de maici Vărzăreşti, altă ctitorie a lui Ştefan cel Mare. Bunicul însă n-a lăsat-o şi a căsătorit-o, cum era pe vremea aceea obiceiul, bătrânii hotărau cu cine să te măriţi sau să te însori. Şi a fost foarte bine, tatăl meu a fost un om foarte bun, dar mama n-a uitat niciodată că trebuie să fie maică. Şi tatăl meu a respectat mult dorinţa ei, încât toate cărţile pe care le-a cumpărat pentru ea erau cărţi de slujbă bisericească. Noi le-am citit pe toate, Psaltirea, Ceaslovul, Triodul (pe care-l citea mama des), cartea mare de Postul Mare, numai Mineile nu le-am avut. Cărţile ni le citea mama.

Citea tare împreună cu copii?

Totdeauna tare. Seara când ne rugam, mama punea toţi copiii (eram 8 copii la părinţi) să se roage în genunchi; şi ea îngenunchea; şi ne citea rugăciunile înainte de a ne duce la culcare. Şi ne punea apoi şi pe noi să citim. Ne dădea canon. Ne dădea să citim câte o Psaltire. Ea ştia psalmii lui David pe de rost. Noi copiii citeam cu voce tare. Iar ea ne îndrepta când făceam vreo greşeala.
După ce făceam rugăciunile, ceream iertare unul de la altul. Iertaţi-mă că mă culc; aşa ceream noi iertare unul de la altul şi mergeam la culcare. Eu dormeam cu mama. Şi îmi amintesc că mă sculam noaptea să mă duc afară; ştiţi, noi nu aveam case moderne cu băile înăuntru; eram ca la ţară. Când mă duceam afară însă, era întuneric, pădure, câini, şi mă temeam. Mama mergea cu mine şi mă învăţa să spun psalmul: ”Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu. De cine mă voi teme? Domnul este păzitorul vieţii mele. De cine mă voi înfricoşa?” În atmosfera aceasta am crescut. Şcoala primară am făcut-o în satul meu. Am avut învăţători aşa de buni! Toţi cântau la strană, la mănăstire; erau prieteni cu călugării. Călugării veneau la ei cum veneau şi la noi acasă. Îmi amintesc că mama îi chema pe călugări să binecuvânteze vitele.
Ulterior, am făcut seminarul la Cernica (până la desfiinţat Antonescu) şi l-am finisat la Chişinău. După război (1945) am intrat la Teologie la Bucureşti. Atunci studenţii începuseră să fie infectaţi de curentele materialiste, văzând în comunism libertatea de a fi imorali. Iar noi credeam că făcând o asociaţie şi ţinând mai multe conferinţe , v-om reuşi să redresăm oarecum lucrurile. Astfel, m-am apucat cu P. Bordosiu, şi am făcut rost de aşa numita ATOS - Asociaţia Tineretului Ortodox Studenţesc. Am făcut rost de nişte statute şi am mers la Mănăstirea Antim la P. Benedict Ghiuş. Acolo însă ne-am întâlnit cu cei de la “Rugul Aprins”. P. Daniil Sandu Tudor, Arh. Andrei Scrima, P. Dumitru Stăniloae, Alexandru Mironescu, Constantin Joja, poet Dr. Vasile Voiculescu. Aici se vorbea şi se practica Rugăciunea Inimii. Intelectualii de la Antim au început să discute o întreagă Teologie în jurul Rugăciunii Inimii.

Şi după aceea Părinte? În ce an aţi fost arestat prima dată?

În 1942, în iulie am fost condamnat la 5 ani închisoare, fiind acuzat că am găzduit membrul unui partid necomunist. Am trecut, astfel, prin toată gama reeducărilor din Piteşti timp de 3 ani de zile. Un an după ce am ajuns la Piteşti, în toamna anului 1950 s-a introdus laboratorul acela numit reeducare. Nu voi vorbi de el pentru că ar trebui volume întregi să descriu toate ororile care s-au petrecut. Am trecut prin ele împreună cu Părintele Calciu, cu care am fost într-o cameră. După 2 ani de zile s-a aflat ce se petrecea la Piteşti – oamenii aceea aveau mână liberă să facă toate crimele, dar să nu se ştie. Pare-se că a evadat cineva şi s-a auzit la BBC, la Londra ce se petrecea la Piteşti. Într-o noapte s-a sistat totul. Colonelul Teler, şi toţi care ştiau de unde venise laboratorul acela drăcesc de reducere, au fost condamnaţi la moarte. Tot atunci am fost mutat la Canal.
Acolo ne-am dezmeticit întru câtva de Piteşti, pentru că din iadul acela venisem cu frică de oameni. Ne era frică să vorbim, să ne uităm unul la altul. (D. Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării). M-am vindecat complet la Canal, deşi munca era foarte grea, cu bătăi, schingiuiri; totuşi vedeai soarele; era colonie. În august 1953 m-am eliberat. După eliberare m-am călugărit, ajungând diacon la Mitropolia Iaşilor. Acesta era visul mamei. De fapt ea murise în mâinile mele, văzându-şi visul împlinit.

După prima arestare aţi avut doar cinci ani de viaţă fără zăbrele văzute?

Cinci ani de zile. În 1959 m-au arestat din nou şi am stat un an de zile la anchetă. De condamnat, trebuia să fiu condamnat, dar nu ştiau ce vină să-mi găsească. Şi m-au băgat până la urmă în grupul Rugului Aprins. După ce m-au condamnat m-au dus la Jilava, unde am stat cu P. Sofian Boghiu şi P. Benedict Ghiuş într-o celulă. După alţi cinci ani de temniţă, am fost eliberat, şi am revenit iarăşi la Iaşi. Aş vrea să remarc, că după cum spunea şi P. Dumitru Stăniloaie, cel mai aproape de Dumnezeu am fost în închisoare. Eu la Piteşti, am învăţat cel mai bine Rugăciunea Inimii. Eu zic că niciodată nu o să atingem nivelul spiritual pe care l-am avut în închisoare. Atunci am putut să descopăr frumuseţea vieţii interioare. Aşa de mult mi-a plăcut!
După eliberare, am fost ca preot la Negreşti din ’64 până în ’67, iar în satul Sârbi am stat un an şi jumătate. Acolo am stat până Patriarhul m-a scos din ţară, trimiţându-mă în Brazilia. Am stat în Brazilia 4 ani. Brazilia este o ţară catolică. Are şi ortodocşi în oraşele mari. Eu am stat în Sao Paolo unde erau vreo 7 biserici ortodoxe. Aş putea spune că Brazilia a rămas mult mai aproape de Ortodoxie, decât Europa, care a făcut din catolicism sau care a fost făcută de catolicism ceva rece, artificial, şi instituţional (din Brazilia părintele a plecat în SUA ).

Undeva P. Stăniloaie făcea diferenţa dintre satul românesc şi blocurile din oraş, unde vecinul nu-l ştie pe vecin, spre diferenţă de sat unde fiecare cunoaşte şi este cunoscut de toţi.

Totuşi în România şi R. Moldova este dulceaţa aceea a sufletului românesc. Ştie cine este vecinul lui de uşă în bloc, că s-a mutat cutare, că a venit altul. În America este mult mai multă izolare. Dacă stai într-un bloc şi nu mai este un alt român de care să ştii, nu te interesează cine sunt ceilalţi.
De asemenea, un alt lucru care m-a izbit, a fost lipsa de evlavie. Aici omul are bani, şi având bani, îi dispare smerenia. El se socoteşte că poate face totul . El face. Accentul pe “el”! Izvorul credinţei lui nu este în darul ce I l-a dat Dumnezeu, ci în conturile de la bancă.
Eu în naivitatea mea, am crezut că dacă Biserica din America are posibilităţi materiale, poate să facă acte de caritate. Ceea ce m-a izbit însă era faptul că aici nu ai unde să faci acte de caritate. La noi, mai este cerşetor pe drum, altul îţi bate la uşă; aici nu sunt. Aici îţi scrii cecul tău lunar la o societate de caritate şi ţi-ai liniştit conştiinţa, mai ales că la sfârşitul anului îl mai şi scazi din veniturile impozabile. Comunitatea de aici este artificială, organizată doar pe hârtie.

Ajunşi la sfârşitul convorbirii noastre duhovniceşti, mă încumet să întreb: Care e taina Sfinţiei Voastre ?

Eu iubesc foarte mult făpturile lui Dumnezeu şi natura. Îl văd pe Dumnezeu în fiecare lucruşor din jurul nostru şi mai ales în oameni. Dacă m-aş întâlni acuma cu căpitanul Lefter care m-a chinuit atâta în închisoare l-aş săruta şi m-ar interesa să aflu dacă îl înţelege pe Dumnezeu sau nu.
Îmi iubesc ţara foarte mult. Aş dori ca neamul acesta să înţeleagă raţiunea pentru care Dumnezeu l-a creat pe pământ şi l-a făcut ortodox, şi i-a dat mănăstiri şi călugări îmbunătăţiţi şi să înţeleagă că nu ne putem realiza decât pe verticala spirituală. Dumnezeu ne vrea pe noi să fim noi înşine. Să nu ne pierdem specificul nostru pentru care Dumnezeu ne-a adus pe pământ. Se reflectă chipul lui Dumnezeu nu numai în indivizi ci şi într-o naţiune întreagă şi pentru aceasta trebuie să fim conştienţi, să ne curăţim de racilele păcatelor, de crime, avorturi, desfrânări, de toate purtările potrivnice firii noastre şi lui Dumnezeu în primul rând.

Interviu cu Arhidiaconul Anastasie de la Mănăstirea Putna

2009-05-09T00:09:00.000-07:00

- De unde iconograful ştie cum arată chipul sfântului pe care îl pictează?
Am găsit într-o scriere nouă un studiu critic asupra unor opere mai vechi că exista obiceiul în evul mediu ca meşterii care făceau desenele să nu le finalizeze până nu primeau certitudinea de la sfinţi. aşteptau până când sfântul li se arăta şi le zicea dacă desenul este bun, potrivit cu aspectul lor fizionomic, dar aceste lucruri sunt doar nişte excepţii, care le găsim doar în a doua parte a epocii creştine la începutul mileniului II. Tot într-o scriere critică referitor la o ermenie din secolul XV de la mănăstirea Eviron, aflăm că în mileniul I, că în viaţa sfântului Pangratie, sfântul Apostol Petru i-ar fi dat sfântului Pangratie pe lângă alte odoare bisericeşti necesare cultului şi 2 cărţi ca îndrumare pentru iconografi, iconografii de atunci evident, şi că aceste cărţi ar fi fost date de un meşter din Ierusalim şi anume Iosif fără să se precizeze starea lui socială. Problema autenticităţii sau paternităţii este o problemă delicată în arta iconografică deoarece de-a lungul sutelor de ani chipul unui sfânt a suferit modificări datorită activităţii artistului sau a atelierului, una este portretul istoric al mântuitorului şi altceva este portretul lui pe care-l pictăm astăzi. Chiar dacă astăzi vom face câteva modele al aceluiaşi prototip vom obţine diferenţe şi atunci singurele surse sau izvoare din care să luăm ca model chipul unui sfânt ar putea fi picturile murale vechi, manuscrisele miniate, descrierile aveografice din sinaxar, sau mai nou ermeniile sec. 17, 18 care şi ele au suferit unele modificări de interpretare. dacă nu vom apela la operele vechi – vom apela la imaginaţie şi meşterii care nu se supun bisericii apelează des la imaginaţie, iar orice lucru făcut din imaginaţie – nu este după învăţătura dogmatică a bisericii, pentru că ne imaginăm. Îl zugrăvim pe Dumnezeu după chipul omului şi nu-l zurgăvim pe Dumnezeu aşa cum s-a revelat el însuşi. Referitor la sfinţii pe care nu i-am văzut niciodată, unii meşteri mai noi îi zugrăvesc după modele autentice, prin asocieri, şi întâlnim astfel de nefericite cazuri în picturile realiste, unde un model frumos al unei tinere, care poate l-a fascinat cândva pe pictor sau pe meşter, să sbstituie imaginea unei sfinte, găsim lucrul acesta in renaşterea italiană sau apuseană, însă aceste chipuri zugrăurite ne despart de sfinţi – nu ne apropie de ei şi nu ne rămâne altă cale, pentru iconografii de astăzi să apelăm la izvoarele vechi. Să nu ne lăsăm înşelaţi de imaginaţie sau de vreun vis de noapte trecător chiar dacă e de la Dumnezeu, pentru că nu avem suficientă tihnă sufletească adică nu avem o stare duhovnicească conform celor de atunci din evul mediu cărora li se arăta sfântul sau sfânta şi îi spunea: „Da, acest chip îmi aparţine…”, trecem printr-o criză, multe chipuri vechi au fost afectate, mutilate, de reînnoiri succesive, care şi ele la rândul lor au avut amprenta unei influenţe fie a unui curent fie a imaginaţiei artistului… şi biserica le-a tolerat şi au rămas unele din ele chiar ca normative, însă pentru a aduce din lumea sfinţilor chipul unuia sau uneia care s-a proslăvit, nu ne rămâne altă cale decât cea indicată de biserică. Tradiţia autentică pe care o vedem pe pereţi, pe pereţii bisericii evident, a clădirilor sacre, a spaţiului sacru din interior, din paginile cărţilor miniate din ermenii, din icoane dar şi aici nu orice fel de icoană ci icoanele ce sunt luate drept prototip, şi o viaţă duhovnicească autentică va face din meşter să aibă discernământ în a alege care model este mai aproape, cel adevărat, protomodel, ar fi bine să se facă o documentare artistică istorică înaintea oricărei operaţii de zugrăvire a chipului, dacă la veşminte se mai permite să zicem elaborări mai profunde, mai savante, amestecate cu interpretări proprii, la chipuri nu, nu putem să zugrăvim chipul sfintei Parascheva după imaginaţie pentru că facem o erezie, pentru ca erezia este o minciună îl înşelăm pe cel ce sa închină. Dacă într-adevăr credinţa celui ce se închină lucrează şi este neîndoielnic faptul că va recunoaşte un om simplu cine este cuvios şi cine este mucenic, mai greu va fi să distingă numele… pe sfântul Gheorghe sau pe sfântul Dimitrie oamenii îi recunosc fiindcă sunt obişnuiţi cu ei chiar şi cu cei zugrăviţi mai realist, dar pe un sfânt Artemie sau un sfânt Procopie mai greu, aşa că în final pentru a încheia cuvântul, este bine să alergăm la izvoarele bisericii, izvoarele artistice şi cele ale tradiţiei pentru că numai acolo vom găsi apa cea vie, chipul cel autentic. Mai bine să aleg un chip vechi autentic drept model, căci meşterii de atunci erau mai aproape de sursă, decât să aleg un chip mai nou, dar făcut după imaginaţie.
Unii ar putea să conteste, să aducă critici acestor cuvinte, dar eu aş vrea să-l pictez pe sfântul Nicolae şi lumea să creadă că este el şi să-l recunoască din imagine nu din scris, cum avem cazuri cu sfântul Ioan Gură de Aur când ucenicul său vedea că cineva vorbeşte cu sfântul, i-a văzut şi faţa, şi când a întrebat cine a fost? i-a zis „cel din icoană”, iată că sfântul Ioan Gură de Aur avea o icoană în chilia lui care semăna cu chipul Apostolului Pavel, ucenicul nu a citit numele din icoană, ci a recunoscut chipul. E obligat să scrii numele dar tot atât de obligat este să semene chipul din icoană cu chipul real din icoană a sfântului sau cât se poate de aproape, să aibă acele trăsături particulare care să-l diferenţieze de celălalt chip. Intr-adevăr există în ermenia bizantină chipuri care pot să servească drept modele pentru alte chipuri, de pildă chipul sfintei Ana sau a sfintei Elisabeta poate să servească drept modele pentru chipuri de femei cuvioase în vârstă, dar atunci când zugrăvesc 2 femei în vârstă – nu le pot pune acelaşi chip, şi apelez la particularităţile din viaţa lor, din scrierile aveografice, una are părul cărunt, una are părul brunet sau una are faţa mai lunguiaţă iar alta are faţa mai ovală, mai rotundă şi atunci dacă folosesc aceleaşi metode de reproducere în chip de femei în vârstă totuşi folosind aceste particularităţi de diferenţiere voi putea avea curajul să scriu Chipul Sf. Ana, Chipul Sf. Elisabeta, şi acestea vor rămâne pentru istorie drept modele şi îmi asum această responsabilitate ca iconograf nu eu ci iconograful vorbind la modul impersonal, îşi asumă această responsabilitate a autenticităţii chipului. În momentul în care el nu va crede că acesta este chipul sfântului cutare nici credinciosul nu va crede. Din acest punct de vedere iconograful are o mare responsabilitate şi un mare curaj, e ca şi cum un orb ar începe să descrie lumea înconjurătoare, să-i descrie pe toţi cei care sunt în jurul lui, să le spună ce culoare are părul şi ce culoare au ochii, dacă e brunet sau nu, dacă e blond sau nu, cam aşa facem şi noi dacă suntem orbi. Iconograful nu trebuie să fie orb ci să vadă şi ca să vadă trebuie să se cureţe, să se lupte cu suferinţele din jur şi să lupte cu ale lui patimi, slăbiciuni, dorinţe, orgolii, invidie, gelozie etc. le are şi el… ce credeţi că noi suntem deja desăvârşiţi? – nu!, voi credeţi despre noi asta dar nu vedeţi ce e înăuntru, dacă aţi vedea aţi fugi şi n-aţi mai avea încredere, dar Dumnezeu vă ascunde şi vă dă să vedeţi doar atât cât este necesar, ca şi iconografului i se arată Domnul atâta cât vrea el, i se arată prin simţire, prin apropiere, dar nu prin vedere faţă către faţă – noi nu avem voie să-l vedem pe Hristos decât în icoană. Cine îndrăzneşte mântuitorului să-l vadă la faţă este potrivnic, ci trebuie doar să-i vadă ceafa ca altădată Moise pe Sinaie, căci dacă doreşti să-i vezi faţa stai în genunchi în faţa icoanei şi crede. Un copil, un elev desenându-i sumar o schiţă a chipului mântuitorului fără să scrie numele, bineînţeles respectând anumite trăsături proprii ale chipului, a întrebat „cine este zugrăvitul de pe tablă?” şi un copil în clasa I zice „Doamne Doamne”… dar el de unde ştia? Ci a citit în acel sumar desen chipul lui din el însuşi pe care îl poartă, îl purtăm, s-a regăsit… că noi – omul, firea lui Adam suntem creaţi după chipul chipului, şi într-o icoană veche se vede cum Adam a fost creat după chipul lui Hristos care avea să fie luat la întrupare… şi este multă teologie acolo. Cine vrea să ajungă iconograf trebuie să pătrundă mai întâi Evanghelia, să pătrundă mai întâi cu duhul în lumea sfinţilor el încă nefiind sfânt, nedesăvârşit. Dar Hristos ne cere îndrăzniţi şi poate fi înţeleasă şi în felul acesta de a îndrăzni de a ne apropia de el şi de sfinţi pentru că altfel vom rămâne afară. Nu se poate face Liturghie fără icoană şi nici icoana nu poate fi zugrăvită fără să te împărtăşeşti. Însă e periculos să te bazezi numai pe asta, poţi să cazi în înşelare, atunci cartea scrisă, ilustrată, peretele, icoana ne rămân ca surse autentice însă alese şi aici cu discernământ şi pentru a avea discernământ ne trebuie povăţuitor – unul care sa fie înaintea „mea”, şi numai aşa - împreună, prin ascultare, cel din înainte ascultă de tradiţie cel după urmă ascultă de cel din faţă şi fără prejudecăţi, fără interese – ascultarea să fie sinceră, se ajunge la un rezultat cât se poate de aproape de adevăr dar niciodată nu vom atinge adevărul, niciodată nu vom putea vedea în icoanele zugrăvite – chipul real istoric al unui mucenic de pildă, dar, putem vedea chipul cetei în care se găseşte, putem vedea un chip transfigurat al chipului istoric, evident exprimat prin limbaj plastic, prin elemente, lumina mai mare, lumina mai mică, roşu mai în obraz ş.a.m.d. Zicem că facem chipuri frumoase – noi nu inventăm chipuri frumoase sau că aşa îmi place mie, sau ca e mai dulce că e mai acru – nu. Într-adevăr putem folosi un limbaj mai simplu de a ne exprima de a arăta o anumită învăţătură dar canonul bisericesc arătat prin carte prin perete prin icoane este cât se poate de autentic… şi acolo repet încă o dată – trebuie să ştii ce să alegi de acolo, să găsim acele trăsături comune şi proprii chiar şi într-un chip care nu seamănă, are sprinceana mai arcuită, are nasul mai lung sau mai scurt, o ureche mai altfel dar şi aici vedem că artistul poate să deformeze intenţionat din anatomia chipului pentru a spune ceva, îi face capul mai mare – mai cerebral arătând gândirea, cugetarea, sau urechile mai mari – ascultarea, gura mai mică – vorba puţină, buzele mai palide – mai puţină senzualitate … sau altceva. Dacă rememorăm rămân acestea 3:
- fresca autentică
- miniatura autentică şi
- icoana autentică.

- De ce trebuie să ne închinăm la icoane?

De ce? E simplu! Mai întâi să punem o altă întrebare: Ce este închinarea? Şi apoi să vedem ce sunt icoanele şi apoi să răspundem simplu de ce trebuie să ne închinăm. A închina înseamnă a oferi. În Imperiul Bizantin supuşii împăratului se închinau, în Imperiul Roman cei din împărăţie se închinau – la împărat, se închinau chiar şi în faţa tronului unde stătea împăratul, se închinau chiar şi în faţa chipului zugrăvit al împăratului şi aduceau cinstea ca şi împăratul însuşi. În firea omului stă acest lucru – de a aduce mulţumire, de a aduce respect şi omul îşi manifestă buna sa cuviinţă printr-un gest de evlavie chiar şi între noi – ne aplecăm capul în faţa profesorilor, ne scoatem pălăria din cap când trecem pe lângă biserică sau intrând în biserică, sărutăm mâna la preoţi închinându-ne, salutăm în armată luând poziţia de drepţi şi sau prin defilare, deci iată nenumărate forme de manifestare a dorinţei de a te arăta mai mic decât celălalt, de ai aduce respect. Dar atunci când vorbim despre închinarea atribuită lui Dumnezeu ea primeşte numele de ADORARE. Şi ea nu se arată doar prin gest, poate lipsească gestul căci eu pot să-mi plec genunchii inimii adorând pe Dumnezeu. Deci Dumnezeu cel absolut nu cere de la noi închinăciuni cum fac musulmanii în piaţă, prin care să arate prin noi că el cere adorare, că într-adevăr cere… dar firea smerită a omului are în sine din creaţia sa dorinţa de a se supune celui mai mare – creatorului. Şi pentru că oamenii între oameni se supun unii altora se cuvine soră aducem închinare unii altora, recunoscându-le meritele. Dacă tu ai un merit mai bun ca al meu – eu mă supun, mă închin, pentru că respect darul pe care îl ai, şi mă bucur împreună cu darul tău. Dacă ştii să cânţi frumos – eu te voi asculta şi mă voi bucura împreună cu tine trăind în lumea mea, nu prin imaginaţie, ci în amintire. Dacă fratele meu poate să facă un obiect frumos pe care eu să-l pot dărui unui om drag, unei persoane iubite, atunci eu mă voi bucura de darul pe care îl are el şi mă voi închina. Acum să vedem ce este icoana? Icoana cum spun unii ar fi idol – fals! Idol presupune identitate divină, acel obiect devine Dumnezeu. În accepţiunea idolatrilor fiecare statuie a unui zeu este zeul însuşi, ceea ce este o minciună, dar pentru ei este adevăr de credinţă, şi în întunecimea acestui adevăr dacă poate fi numit „adevăr” cu ghilimelele de rigoare, dar în întunecimea acestei minciuni idolatre – idolul unui zeu era considerat zeul însuşi… iar creştinii din biserica primară, luminaţi de duhul sfânt, râdeau de aceştia şi refuzau categoric să aducă jertfă, ca lui Dumnezeu, motiv pentru care au fost ucişi. Deci idolul presupune identitate cu Dumnezeu… şi sfânta muceniţă Ecaterina sau sfânta muceniţă Varvara sau alte sfinte muceniţe dar în special acestea 2, vedem că şi-au dar singure seama şi alţii au refuzat să aducă jertfă Dumnezeului Tatălui său şi Patriarhul Avram la fel a fost scos din ţara caldeilor şi dus în ţara făgăduinţei ca să se închine Dumnezeului cel adevărat. În vechiul Testament de pildă găsim chiar la geneză la facere – amintire că noi suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu iar asemănarea trebuie să o dobândim noi prin darul pe care ni-l oferă Hristos şi prin lucrarea proprie… şi el – Hristos, care a luat firea noastră umană şi a îndumnezeit-o a înviat-o şi a făcut o arvună vieţii cele veşnice, el primul între morţi a înviat, pentru ca să fie întotdeauna primul călăuză, mijlocitor la Tatăl, el este chipul nostru, el este icoana cea vie şi pentru că trăieşte, pentru că există în nevăzut, după înălţarea sa el există în nevăzut, în nevăzutul ochilor noştri trupeşti, el ne-a lăsat nouă chipul său zugrăvit, pentru că acest chip mărturiseşte prezenţa sa şi când văd chipul său – mă închin lui, nu acelui lucru care mi-l arată, că el poate fi piatră, lemn, hârtie sau alt material, dar acest chip trebuie să fie zugrăvit precum am vorbit în mod cât se poate de autentic, să semene… şi atunci mă voi închina şi îi voi aduce cinstirea cuvenită icoanei iar lui adorarea. Aşa că obiectul prin care este adorat Dumnezeu este cinstit – icoana, crucea, Evanghelia… dar el este Adorat! O singură excepţie – Maica Domnului căreia i se cuvine supra adorare adică ceva mai mult decât cinstire şi mai puţin decât adorare, ceva intermediar. Este singura persoană căreia i se oferă această cinste dar icoana Maicii Domnului este la fel de cinstită ca şi icoana sfintei Ana, a sfintei Parascheva sau a sfântului Gheorghe pentru că este icoană, dar Maica Domnului primeşte supra venerare iar icoana ei cinstire!

- Ce este erezia_

Erezia este minciună! Este minciună în raport cu adevărul dar este adevăr în raport cu minciuna… pentru că cei care iau minciuna drept adevăr pentru ei este adevăr şi se numesc eretici iar învăţătura lor – erezie. Iar cei care cred drept pentru ei este minciună căci în lumina adevărului – ea este minciună!

Studentul Ortodox nr. 5

2009-05-07T23:47:00.000-07:00

Fraţi creştini, a apărut numărul 5 al ziarului “Studentul Ortodox”.
Doritorii de a intra în posesia acestui ziar, rugăm să ne contacteze la adresa de e-mail: ascor_rm@yahoo.comsau la tel. 079600416

AŞA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU!
Ziarul se distribuie GRATUIT.

ASCOR anunţă rezultatele concursului “Eminescu pentru mine”

2009-05-07T23:45:00.000-07:00

Dragi participanţi echipa noastră şi ASCOR a reuşit să aprecieze adevăratul spirit eminescian, care vă călăuzeşte sufletul la etapa voastră profesionistă de gimnaziu, liceu sau facultate. Aţi reuşit să redaţi profundă cu măiestrie ceea ce înseamnă Eminescu şi esenţa slovei mioritice.
Participanţii ce au vârsta de pâna la 16 ani:

locul I- Josan Mihaela, clasa IX, gimnaziu “Dărcăuţi”, raionul Soroca, 15 ani;
locul II- Bejan Iulia, clasa IX-a “C”, liceul Teoretic “Mihail Eminescu”, oraşul Anenii Noi;
locul III-Catan Irina, raionul Soroca, localitatea Rubleniţa, 16 ani;
locul IV-Mihai Roşca, clasa a IX-a “A”, gimnaziu “Mihail Eminescu”, raionul Teleneşti.

Participanţii ce au vârsta de după 16 ani:

locul I- Arnaut Diana, 21 de ani;
locul II- Cososchi Elena-Mădălina, România, or, Iaşi;
locul III- Marta Techiu, 19 ani.

Câştigătorii vor fi apreciaţi conform regulamentului.
Vă mulţumim frumos pentru participare şi să dea Domnul ca spiritual eminescian să pătrundă în sufletele fiecăriua.

Gânduri duhovniceşti despre Paşti şi Înviere

2009-04-17T00:53:00.001-07:00

Sfintele Pasti, cand praznuim Invierea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, este o sarbatoare solemna. Bucuria ei este de alta natura decat cea pe care o simtim la Nasterea lui Iisus, cand ne straduim sa facem din inima noastra pestera spirituala in care pruncul Iisus se va naste. Acolo, la Craciun, stam uimiti in fata minunii prin care Dumnezeu cel neincaput, cel fara de inceput, cel care a facut lumea aceasta minunata si cerul, si pamantul se margineste pe sine intr-un prunc micut si fragil, culcat intr-o iesle, incalzit numai de prezenta animalelor si de dragostea Maicii Sale si a lui Iosif logodnicul.
Parca la Craciun inca nu L-am integrat inlauntrul nostru pe Hristos, inca este Pruncul minunat venit din cer, avem un oarecare sentiment de exterioritate fata de Dumnezeu Fiul. De Pasti, prin postul de ispasire si prin faptul ca L-am vazut pe Dumnezeu intre noi, avand chipul si statura noastra, suferind ca noi, sangerand, chemandu-si Tatal din ceruri, rugandu-se pentru cei ce-l chinuiau - virtual, am fost si noi printre printre aceea - bucuria noastra este mai interioara, Iisus ne-a integrat prin suferinta si prin iertare.
Oamenii sunt mai linistiti de Invierea Domnului, mai interiorizati. Invierea aduce o bucurie mai linistita, nu trebuie sa alergam asa cum incercam de Craciun sa ajungem la Pestera Nasterii. Dumnezeu Omul este in noi, in suferinta noastra, in pocainta noastra, in purificarea noastra prin post si prin reconvertire. Slujbele frecvente si mai lungi, durerea inimii noastre pentru pacatele savarsite, deniile si privegherile ne inalta treptat spre o apropiere de Dumnezeu. Si duhul nostru este mai ravnitor catre pocainta si mai sarguincios spre rugaciune.
Cand eram copil posteam cu osardie, desi nu era usor pentru noi copiii, dar ingerul nostru pazitor ne ferea de ispita oalelor cu lapte din camara si de smantana atragatoare. Si chiar daca mai greseam, stiam ca parintele ne va ierta la spovedanie, caci noi nu aveam nici o indoiala ca interventia parintelui pe langa Dumnezeu era fara gres. De altfel, parintele stia toate pacatele noastre inca inainte de a le marturisi noi; legatura lui cu cerul si cu ingerii nostri pazitori era foarte stransa si nimic din cele ascunse ale noastre nu-i erau necunoscute.
La injumatatirea postului, Miercuri, mama ne chema pe cei mai mici - cei mari erau la lucrarea campului, a viei, etc. si ne punea sa numaram ouale. In anii buni, putinile erau pline cu oua albe, de cele mai multe ori aveam peste trei sute de oua; in anii mai slabi aveam peste 200. Cea mai tainica treaba pe care o facea mama era in serile de Martie, cand la lumina unei lumanari, cerceta ouale alese de ea pentru a le pune la closca. Ouale cu banut le punea de o parte. Din ele urma sa iasa puii care vor face ouale pentru Pastele anului urmator. Ce taina a vietii cunostea mama, cu cata convingere facea ea cruce peste ouale care vor scoate pui. Tare mi se parea mie ca treaba pe care o facea mama semana intr-un fel pe care nu-l intelegeam, cu Invierea.
Pe urma erau spovedaniile. Parintele impartise satul in trei grupe: copiii, care erau spovediti mai la inceputul postului, de obicei, mergeam pe rand cu toata clasa si cu invatatorul, flacaii si fetele care urmau la mijlocul postului si batranii care veneau la urma. Asa cum am spus, nu era chip sa ascunzi de parintele ceva. Daca evitai sa spui o cearta sau un mic furtisag, parintele te si intreba: "Dar cearta cu cutare cum a fost?"
Mergerea la spovedanie avea un ritual specific satului noatru. Parintele ne anunta in biserica: "Cei care veniti la spovada sa stiti ca asta inseamna ca aduceti un dar pe altarul unde se va savarsi jertfirea lui Iisus si acest dar este chiar sufletul vostru. Prin spovedanie va curatiti de pacate. Sa nu veniti la altar cu un suflet manjit de tot felul de necuratenii si, mai ale, impacati-va cu vrajmasii vostri. Stiti ca eu cunosc certurile dintre voi si cand va voi spovedi si voi intreba daca te-ai impacat cu cutare, ce-mi vei raspunde. Ia ascultati ce zice Mantuitorul! Si parintele citea din Biblie mai frumos decat domnul invatator: "Deci daca iti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aminti ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa-ti darul acolo, inaintea altarului si mergi mai intaai de te impaca cu fratele tau si numai dupa aceea inoarce-te si adu-ti darul tau.(Mt. 5; 23-24). Copiii mei, sa nu aduceti la altarul Domnului un suflet imputit de ura si de vrajmasie,a vrajmas ii vei fi lui Hristos. Asa ca, in zilele cand ne venea randul la spovedanie, toti, mari si mici, ne ceream iertare de la parinti, de la bunici, intre noi, de la vecini si de la vrajmasi, se intelege. Ca pe urma venea randul vrajmasului si ne-ar fi spus ca nu am venit sa ne luam "iertaciune" de la el.
Duminca impartasirii insa era cea mai miscatoare. Inainte de a pleca de acasa la biserica spalati curat imbracati mergeam intai la parinti si la bunici, le sarutam mana si ziceam cu inima sdrobita de parere de rau: "Iarta-ma, Mama!, Iarta-ma, tata, sau bunicule, bunica !" Ei raspundeau: "Domnul sa te ierte! Apoi noi: Si de-al doilea. Ei: Domnul sa te ierte! Si iar noi: Si de-al treilea. Ei : Domnul sa te ierte. Ei ne sarutau pe crestetul capului si noi le sarutam mana si apoi plecam la impartasit. Pe drum, pe oricine intalneam - copil, matur, batran, repetam acest inaltator ritual. Cand intram in biserica, parca pluteam in aer de bucurie ascunsa si de curatenie sufleteasca.
Ne intorceam de la spovedanie mai usori, pe de o parte, fiindca parintele ne usurase spovedania si, pe de alta, pentru ca scapasem de o spaima, de spaima faptei savarsite si nemarturisite. Asta era inca o minune care tinea de Pasti.
In Saptamana Mare era denie in fiecare seara. Dar cele mai tulburatoare seri erau cea de Joi si cea de Vineri. Joi se citesc cele 12 Evanghelii. Insiruirea patimilor Mantuitorului, unele subliniate prin repetare, judecata la cei doi arhierei - Ana si Caiafa - judecata la Pilat, oare cine si-ar putea retine lacrimile auzind chinurile Domnului? Copii fiind ne suparam pe Iudeii care strigau, la toate intrebarile lui Pilat: "Rastigneste-L! Rastigneste-L!" In noaptea de Joi, flacaii aprindeau un foc in curtea bisericii, simbolizand focul la care se lepadase Apostolul Petru de Hristos
Vinerea era prohodul Mantuitorului. Parintele si cu invatatorul satului organizau pe cei care cantau la prohod, in trei grupe: prima era cea a copiilor de scoala primara. Invatatorul alegea cei mai buni coristi si timp de o luna de zile, dupa orele de clasa, facea repetitie cu noi. Numai in Saptamana Mare faceam repetitia in biserica, spre a ne mai usura emotia pe care toti avem in seara prohodului. A doua grupa era cea a fetelor mari, a treia, cea a flacailor. In biserica noastra mai era o grupa: cea a Rusilor. In sat erau inca trei biserici crestine, in afara de cea romaneasca, si o geamie. Era Biserica bespopovetilor (rusa fara popa), cea a popovetilor (cu popa) si cea a duhobortilor, care nu credeau in Sfantul Duh si faceau cruce numai cu doua degete. Rusii ortodocsi nu aveau biserica lor de limba rusa. Parintele ii poftea sa vina la biserica noastra, sa cante la Prohod ca o echipa separata, in limba rusa si, in Noaptea Invieri, sa cante "Hristos a inviat din morti. "Cu simtul lor muzical, rusii faceau o schipa foarte buna, spre invidia noastra. In special o tanara - Stefana lui mos Lovin - avea o voce atat de frumoasa, incat nimeni nu o invidia: toti o admiram. La ocolirea bisericii, mergeam toti cu lumanarile aprinse, solemni si linistiti, nimeni nu vorbea, toti eram patrunsi de tragismul momentului in care Hristos era pus in mormant.
In Noapte Invierii, parintii ne sculau din somn aproape de miezul noptii. Desi de cu seara ii rugam pe parinti sa nu ne lasea sa dormim, ci sa ne scoale cu zorul, desteptarea ne era foarte grea. Dar cum ne sculam, ca sa ne sperie somnul, mama avea langa patul nostru un lighian si o cana mare de apa foarte rece, pe fundul careia tremurau in undele apei doua oua: unul rosu si altul alb. Oul rosu simboliza sanatatea trupului si a sufletului, iar cel alb, curatenia inimii. Ne primeneam, ne curatam de ganduri rele si alergam, in cele din urma, inviorati, la biserica. Acolo, aceleasi grupuri de cantareti de la prohod sedeam la locurile noastre, asteptand cu infrigurare momentul in care toate candelele si lumanarile vor fi stinse, iar biserica se va scufunda intr-un intuneric adanc. Numai o luminita mica, in altar, va straluci ca o promisiune de la mormantul lui Iisus. Cu acea luminita, preotul va iesi pe usile imparatesti chemand cu glas mare: Veniti de luati lumina! In biserica se facea o invalmasala nesgomotoasa si echipele de cantareti izbucneau intr-un triumfator Hristos a inviat din morti, cu moartea pre moarte calcand si celor din mormanturi viata daruindu-le!
Ieseam afara, unde preotul citea sfanta Evanghelie a Invierii rostind stihurile tulburatoare: Precum se stinge fumul sa se stinga, precum se topeste ceara de para focului, asa sa piara pacatosii de la fata Lui, iar dreptii sa se veseleasca. Si dupa fiecare stih, noi cantam: Hristos a inviat! si Hristos vascresi!
Oamenii aduceau cozonaci, oua rosii, carne prajita, slanina si peste prajit in cosuri mari si se asezau pe doua randuri in jurul bisericii. Preotul venea cu busuiocul si crucea si o galeata cu apa sfintita pe care o ducea crasnicul si stropea ofrandele cu aghiama: rodul vinului, al graului si al animalelor. In urma lui veneau doi flacai cu o cuvertura mare pe care o tineau de cele patru colturi si oamenii aruncau din cosul lor ceea ce pregatisera pentru preot: oua rosii, cozonac, peste, carne, slanina. Dupa terminarea tuturor acestor traditii, parintele impartea din ofrande tuturor celor care lucrasera alaturi de el, cantaretului, crasnicului, clopotarului, etc. Spre bucuria noastra, nu ne uita niciodata si pe noi copii de scoala care cantam la prohod si la Inviere.
In toata Saptamana Luminata, nimeni nu iesea la lucrarea campului, nimeni nu muncea toti duceam o viata curata, cautand sa pastram in noi neintinata bucuria invierii.
De Duminca Tomei, ne incredintam si noi cu Apostolul Toma ca Iisus inviase, iar Luni, de Pastele Blajinilor, ne duceam toti la cimitir. Acolo mamele asterneau langa mormintele adormitilor familiei covoare romanesti frumos colorate, pe care asezau oua rosii, cozonac, peste (nu uitati ca traiam in Delta Dunarii) si alte bunatati. Preotul venea ceva mai tarziu sa sfinteasca ofrandele care erau pentru pomenirea mortilor. Rostea o ectenie la fiecare mormant. Nu era insotit decat de cantaret si de noi copii de scoala. Cea mai mare parte din ofrandele primite, preotul ni le dadea noua, copiilor spre marea noastra bucurie. Fiecare familie il primea pe preot cu cantarea Hristos a inviat pentru morti, cantat intr-o tonalitate minora.
Fara indoiala ca stiam cine sunt blajinii si de ce praznuiam noi acest al doilea Paste pentru ei. Blajinii erau mortii nostri care locuiau pe lumea cealalta. Dunarea, ca orice fluviu mare, nu se sfarsea la locul de varsare. Am vazut si noi cu ochii nostri cum bratul Sfantul Gheorghe pe malul caruia era asezat satul nostru, cand ajungea in Marea Neagra, nu se risipea in apa sarata a marii, ci despica apa pana departe, ramanand intacta si alba. Acolo, in mijlocul marii, era o bulboana. Toti pescarii de pe mare confirmau acest adevar. Apa Dunarii se repezea in bulboana diparand in adancul fara fund. Nu era nici un fund acolo, fiindca Dunarea trecea ca printr-o poarta in cealalta lume unde blajinii asteapta cu infrigurare, in fiecare primavara, o veste de la noi ca Hristos a inviat. De aceea, cojile de oua rosii mancate in prima zi de Pasti nu se arunca, ci se strang intr-un servet. Cu acest servet, copii merg la Dunare si arunca in apa cojile de oua spunand: Mergeti in tara blajinilor si vestiti-le ca Hristos a inviat! Cojile de oua fac, pana in tara blajinilor exact o saptamana si o zi. Astfel le faceam noi bucuria blajinilor nostri si, Luni, dupa Duminica Tomei, ne mai veseleam inca odata cu ei de Invierea Domnului.
Frumoasele vremuri ale copilariei! Tot satul, tineri, batrani si copii, aveam o inocenta pe care nimic nu ne-o putea rapi: nici pacatele, nici neintelegrile dintre oameni, nici rautatea vrajmasului. O inocenta pe care ne-o innoiam de doua ori pe an: la Craciun si la Pasti. Biserica era pentru noi scaldatoare din Vitesda, in care ne vindecam de fiecare data cand intram in ea, caci ingerii Domnului tulburau mereu apa vindecatoare si nu numai cel care intra primul se vindeca, ci toti ne vindecam si ne innoiam sufletul, mintea si inima.

Parintele Calciu Dumitreasa

“să nu uităm că Dumnezeu pentru câţiva drepţi salvează o comunitate!”

2009-04-15T10:50:00.000-07:00

Interviu cu părintele Dosoftei de la Sfânta Mănăstire Putna.

- Ce funcţii aţi avut în ASCOR Bucureşti?

- Preşedinte 1999-2000, vicepreşedinte 2000-2001

- Ce acţiuni se organizau în acea perioadă?

- Una dintre cele mai importante acţiuni a fost o tabără la Mănăstirea Putna la care au participat 100 de studenţi. Această tabără a ajutat mulţi participanţi, dar şi asociaţia în general, să înţeleagă că cel mai important aspect al Ortodoxiei este viaţa duhovnicească. Celelalte activităţi – sociale, culturale, educaţionale îşi găsesc un rost doar dacă sunt expresia practică a unor înţelegeri duhovniceşti.
Pentru a vedea ce efect poate avea petrecerea unei perioade într-o mănăstire, amintesc că, la insistenţa ei, în acea tabără a fost acceptată şi o studentă baptistă. Ea este acum rasoforă la o mănăstire de maici.
Au mai fost tabere la mănăstiri, o tabără la Valea Plopului - un centru pentru copii abandonaţi sau salvaţi de la avort întreţinut de Părintele Nicolae Tănase.
Se organizau conferinţe la Universităţi. Atunci s-a mijlocit prima întâlnire a rectorilor universităţilor de stat şi particulare din Bucureşti cu Părintele Patriarh Teoctist, întâlnire care a fost deosebit de apreciată şi de către rectori şi de către Părintele Patriarh.
Săptămânal se vizita un orfelinat. O fetiţă a fost botezată şi a avut ca naşă o studentă.

- În ce măsură se ţinea legătura cu ASCOR Chişinău?

- La Chişinău a avut loc una dintre întâlnirile naţionale ale ASCOR. Cred că legătura ASCOR-ului din România cu ASCOR-ul din Basarabia are două componente. Prima este esenţială şi ea se va manifesta în orice generaţie. Ea se referă la similitudinea totală şi firească între o organizaţie studenţească ortodoxă din România şi una din Basarabia, aşa cum există această similitudine între ASCOR-ul din două oraşe diferite ale României. Un student care doreşte să îşi asume slujirea în Biserică pe care o presupune activarea într-o asociaţie de tineret se confruntă cu aproape aceleaşi probleme şi la Cluj, şi la Bucureşti şi la Chişinău. Cea de-a doua componentă se referă la legătura propriu-zisă: întâlniri, ajutor reciproc, acţiuni comune. Ce este important de înţeles este că această componentă formală a legăturii dintre ASCOR-urile din diferite oraşe se bazează pe prima componentă, care înseamnă o unitate de gândire, scopuri, reacţii şi mijloace de acţiune comune.
Oricum, din punct de vedere al resurselor de energie şi de implicare cred că Basarabia este unul dintre spaţiile care pot rodi cel mai mult spre binele neamului. Acest fapt îl putem exemplifica cu câteva personalităţi care au venit din Basarabia în perioada interbelică – mitropoliţii Nestor Vornicescu al Olteniei şi Antonie Plămădeală al Ardealului, marii duhovnici Sofian Boghiu, Roman Braga, Felix Dubneac, maica Gabriela Roman, fosta stareţă a celei mai importante mănăstiri româneşti din America, ori martirii şi mărturisitorii închisorilor comuniste – şi este suficient dacă îl amintim pe Valeriu Gafencu.
O asociaţie studenţească tocmai acest rol îl are: să fie o punte care să înlesnească accesul studenţilor la lucrurile esenţiale.

- În ce relaţii se aflau membrii ASCOR cu părintele duhovnic în acea perioadă?

- Un răspuns scurt ar fi: i se cerea sfatul şi binecuvântarea în problemele importante şi delicate. Raportul dintre asociaţie şi părinte este strâns legat de modul de gândire ortodox. De aceea, lucrurile merg bine dacă acest raport este corect şi nu au nici o şansă să meargă bine dacă acest raport nu este înţeles cum trebuie.
Deşi nu ne implicam deloc în relaţii cu organizaţii neortodoxe, nu reţin prin ce împrejurare am avut o discuţie cu un tânăr din Germania care făcea parte dintr-o asociaţie de studenţi catolici. Foarte repede am ajuns la concluzia că modul cum ne raportam noi la părintele Vasile Gavrilă, părintele îndrumător, era total diferit de modul cum se raporta el. Diferenţa dogmatică dădea naştere la două atitudini diferite. La ei preotul era ceva exterior, un fel de angajat care presta servicii religioase, pentru noi părintele era ceva interior. Această interioritate nu însemna deloc că părintele participa în acelaşi fel ca studenţii la activităţi, la decizii. El nu era nici şeful nostru, nici egalul nostru, nici angajatul nostru, nici duhovnicul tuturor dintre noi. Aş asemăna relaţia cu cea dintre o familie şi naşii ei ori cu modul de îndrumare al ceea ce numim „părinte duhovnicesc”. Într-o comunitate de persoane, fiecare are duhovnicul său. În problemele grave ale acelei comunităţi se apelează la un părinte duhovnicesc pentru a se încredinţa că se acţionează după voia lui Dumnezeu.

- În ce mod ASCOR-ul ar trebui să ia poziţie cu privire la atacurile venite la adresa Bisericii Ortodoxe?

- În primul rând prin cultivarea vieţii sufleteşti a fiecăruia. Am văzut cazuri în care, odată trecută perioada studenţiei, unii au abdicat de la idealurile pe care le-au căutat în studenţie.
Aceasta pentru atunci când s-au aflat împreună cu alţii au putut să înfrunte ispitele personale şi presiunea societăţii, dar când au rămas fără mediul instituţional nu au mai făcut faţă. Apoi să nu uităm că Dumnezeu pentru câţiva drepţi salvează o comunitate! Curăţia sufletului nu face parte din curriculum-ul educaţional de astăzi, dar ea este cea mai necesară!
În al doilea rând cred că trebuie cultivate două atitudini care doar împreună dau rod bun: fermitatea în a vorbi în public şi deschiderea smerită şi sinceră faţă de oameni. Este o aplicare la nivelul societăţii a cuvântului „urăşte păcatul dar iubeşte pe păcătos”.
Pe de o parte cred că trebuie să avem conştiinţa fermă că învăţătura Bisericii este adevărul şi să-l mărturisim ori de câte ori este nevoie cu nădejdea în cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”.
Pe de altă parte, cred că trebuie să nu dispreţuim pe nimeni, să nu urâm pe cei ce greşesc, să nu ne considerăm mai buni, mai plăcuţi în faţa lui Dumnezeu decât alţii. Dacă ne închidem faţă de societate putem să ne vătămăm şi noi, iar pe ceilalţi nu-i vom ajuta. Să nu ne considerăm pustnici înainte de vreme…
Îmi amintesc o întâmplare: Odată strângeam semnături de la studenţi pentru a se permite ţinerea de conferinţe religioase la Universitate. O studentă a spus că nu este de acord cu ceea ce facem şi a început o discuţie. De aici a pornit o prietenie şi acea studentă a organizat chiar ea conferinţe mai apoi. Ea era un om moral, bun la suflet, sincer, dar a cărui minte era prinsă de teoriile de felul „neutralitatea spaţiului public din punct de vedere religios”, teorii care reprezintă de fapt impunerea cu viclenie a ideologiei secularismului şi, în ultimă instanţă, a ateismului unei comunităţi de către o minoritate infimă. Foarte mulţi dintre noi suferim de această adevărată schizofrenie şi una din cauzele ei este faptul că nu ne propunem să cântărim ce este după Dumnezeu şi ce este împotriva lui Dumnezeu din ceea ce oferă civilizaţia modernă. În această privinţă, Părintele Serafim Rose a spus lucruri foarte bune; el a ţinut chiar şi un „Curs de supravieţuire ortodoxă în lumea contemporană”. În astfel de oameni, şi în noi, fără să ne dăm seama, trăiesc două lumi: adâncul sufletului vrea să trăiască după normele adevărului şi bunătăţii, dar mintea ne-a fost sucită în numele democraţiei, libertăţii, egalităţii, drepturilor omului etc. Prin dragoste şi deschidere ei vor simţi că adevărul nu se află de partea teoriilor moderne, seci şi incapabile să genereze dragoste, ci adevărul este nedespărţit de Dumnezeu şi poruncile Lui şi prin aceasta dă naştere la dragoste. Dacă nu vom avea dragoste, chiar dacă vom învinge, nu vom convinge, cum spune Părintele Arsenie Papacioc.
În ceea ce priveşte modul concret de a reacţiona, nu există reţete, cum nu există reţete în viaţa duhovnicească. Tot ceea ce facem bine, facem doar împreună cu Dumnezeu. Dacă vom căuta voia lui Dumnezeu şi ne vom sfătui cu alţii care o caută, Dumnezeu ne va arăta de fiecare dată calea potrivită, căci „binele nu este bine dacă nu îl faci bine”.

- Ce sfaturi le-aţi da tinerilor de astăzi.

- Tinereţea este într-un fel o a doua copilărie. Ce înseamnă copilăria pentru formarea omului? În copilărie părinţii, educatorii, mediul de viaţă pun o temelie pentru toată viaţa. Sunt aşa-numiţii „cei şapte ani de acasă” care vor influenţa toată viaţa. De aceea printre cele mai mari daruri pe care părinţii le pot face copiilor lor este să-i înveţe de foarte mici cu rugăciunea, cu mersul la Biserică, cu Sfintele Taine. Aşa cum primesc hrană materială şi cresc fără să ştie, tot aşa copii care sunt împărtăşiţi primesc hrană sufletească şi sufletele lor se apropie mai mult de Dumnezeu. Peste ani şi peste valurile vieţii, din această temelie va răsări mereu adevărul şi chemarea lui Dumnezeu.
În tinereţe are loc a doua formare. Dar acum tânărul însuşi alege ce hrană dă minţii şi sufletului său. Dacă voi înţelege că omul nu este om decât în Dumnezeu, că fericirea nu este ceva care trece, ci trebuie să fie ceva veşnic, voi urmări să-mi clădesc maturitatea pe anumite temelii. Dacă nu voi înţelege aceste realităţi, voi trăi după cum îmi va plăcea: fie voi căuta plăcerile trupului, fie o poziţie bună în societate, voi fi un alergător după avere ori un căutător al izbânzilor intelectuale. Aceasta dacă nu voi fi pur şi simplu leneş şi voi accepta postura de consumator al tuturor „hot-dog”-ilor pe care cei interesaţi îi vând celor fără minte pentru a-şi spori averea.
Tânărul are o mobilitate foarte mare; el se mişcă în fel de fel de cercuri, ia contact cu oameni diferiţi. Această mobilitate este şi mai mare astăzi, când sunt suficiente câteva click-uri şi ajungi în contact cu oameni de la mii de kilometri depărtare. De aceea acum există o uşurinţă nemaiîntâlnită în alte epoci în a cunoaşte lumea. Şi dacă tot pot să cunosc lumea, de ce să nu o cunosc cu adevărat, adică să caut ce este sub coaja atrăgătoare sau neatrăgătoare a unor oameni, instituţii, evenimente, curente de gândire?
De exemplu: văd că o anumită vedetă din lumea muzicii, tânără ca şi mine, de 25 de ani să zicem, ţine prima pagină a ziarelor din toată lumea. Dacă i se face atâta publicitate, oare comportamentul pe care îl are nu este bun de imitat?
Ei bine, astăzi pot să aflu foarte uşor că acum câţiva ani altă vedetă de 25 de ani era în prim-planul ştirilor, în anii ’90 alta, în anii ’80 alta, în anii ’70 alta şi aşa mai departe. Dacă nu sunt un om superficial, mă voi gândi: ia să văd ce s-a întâmplat cu persoanele care au fost în vogă mai demult. Şi aflu: s-a căsătorit şi a divorţat, iar s-a căsătorit şi iar a divorţat, şi asta de câteva ori. A fost internată în clinici de dezalcoolizare, a fost arestată pentru consum de droguri. A murit în urma unei supradoze de droguri, ori de SIDA, ori s-a sinucis. Şi atunci îmi pun problema: ce vreau, să ajung ca ei sau nu? Un om care mai are un dram de minte nu va alege un model de viaţă în care fericirea durează câţiva ani iar după aceasta urmează prăbuşirea.
Şi atunci mă întreb: dar ce să fac atunci cu viaţa mea, ce model să îmi aleg? Dacă vom fi sinceri, Dumnezeu ne va lumina şi vom înţelege că o viaţă care nu ne duce la mântuire este o viaţă pierdută. Vom înţelege că a trăi după Dumnezeu nu este ceva constrângător, ci, din contră, este modul de viaţă care ne ajută să ne împlinim deplin, să valorificăm tot ceea ce avem mai bun în noi, toate darurile cu care Dumnezeu ne-a înzestrat. Şi vom găsi şi modele şi drumul propriu.
Dacă nu avem vieţile sfinţilor le vom găsi uşor pe paginiortodoxe.tripod.com. În vieţile sfinţilor vom găsi o mulţime de moduri în care bărbaţi, femei, copii, tineri, tinere, călugări, conducători politici, soldaţi, oameni de afaceri au împlinit în viaţa lor voia lui Dumnezeu şi s-au sfinţit.
Într-un cuvânt, cred că fiecare om care îşi pune serios problema ce să facă cu viaţa sa trebuie să înţeleagă în ce lume trăim astăzi. Să înţeleagă că ideologiile care se instaurează cu din ce în ce mai multă putere în spaţiul public şi în sufletele oamenilor sunt străine de Dumnezeu şi că trebuie să căutăm în mod conştient şi hotărât adevărul dumnezeiesc, căci altfel vom fi cuceriţi de minciunile unor oameni stăpâniţi de necunoaşterea lui Dumnezeu şi de patimi.
Trebuie să realizăm că, sub masca unui spectacol minunat şi a unei societăţi ce se crede pe sine din ce în ce mai apropiată de perfecţiune, lumea de îndreaptă spre dezastrul final. Să nu ne lăsăm înşelaţi, ci să-L căutăm pe Dumnezeu şi voia Sa cu toată fiinţa sufletului nostru şi El ni se va dărui. Cuvintele Lui sunt cuvintele veşniciei. Cine mai poate să spună precum Mântuitorul: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima”? Să ne rugăm la Maica Domnului, la Măicuţa Domnului, cum îi spunem în limba noastră, şi ea nu ne va lăsa!
Aş încheia cu un sfat pe care un profesorul Dragoş Vaida de la Facultatea de Matematică din Bucureşti a spus, la o oră de curs prin 1995, că l-a primit în anii ’60 când, student fiind, a vizitat Mănăstirea Putna şi i-a întâlnit aici pe părintele Iachint Unciuleac, stareţ al mănăstirii între 1977 şi 1992, şi pe părintele Cleopa, marele duhovnic al României secolului XX:
„Acolo unde veţi fi, să fiţi o lumină!”

de Grigorii ADAJENIUC

A apărut numărul 4 al ziarului “Studentul Ortodox”.

2009-04-13T07:10:00.001-07:00

Fraţi creştini, a apărut numărul 4 al ziarului “Studentul Ortodox”.

Doritorii de a intra în posesia acestui ziar, rugăm să ne contacteze la adresa de e-mail: ascor_rm@yahoo.com
sau la tel. 079600416

AŞA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU!

Ziarul se distribuie GRATUIT.

Consfătuirea Naţională la Iaşi

2009-04-11T02:38:00.000-07:00

În perioada 19-22 martie 2009, a avut loc Consfătuirea Naţională ASCOR-LTCOR, care primăvara aceasta s-a desfăşurat la Iaşi, adunând 22 de filiale din întreaga ţară. După ce membrii participanţi au prezentat raportul de activitate de la ultima consfătuire, care a avut loc acum 6 luni la Bucureşti, s-au pus în lumină problemele strigente cu care s-a confruntat fiecare filială în parte şi s-au propus soluţii spre rezolvarea acestora.

Pe lângă cele trei şedinţe de lucru, ascorenii au participat la Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite la vechea Catedrală mitropolitană din Iaşi, oficiată de Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Reprezentanţii celor peste 20 de filiale ASCOR şi LTCOR au fost invitaţi la o cină cu ÎPS Teofan, cina fiind urmată de un cuvânt de folos duhovnicesc din partea acestuia şi al monahiei Siluana Vlad. Alţi invitaţi care au expus modelul lor de dăruire, povăţuindu-ne în a fi mai cu folosinţă în activităţile desfăşurate au fost Pr. Nicodim Petre şi Pr. Sorin Mihalache, foşti ascoreni al filialei din Iaşi.
Consfătuirea a inclus şi o şezătoare la căminul de batrâni “Sfinţii Constantin şi Elena” din Iaşi, deschisă de Corul Mira cu cântece tradiţionale şi urmată de recitări de poezii ale copiilor din centrele de plasament . Tot atunci, ASCOR Iaşi a prezentat departamentul de Asistenţă Socială, iar la final, celelalte filiale au învăţat să confecţioneze metanii şi cruciuliţe de la voluntarii noştri.
În ultima zi a Consfăturii, membrii au avut bucuria de a participa la Sf. Liturghie la Mănăstirea Dobrovăţ, ultima ctitorie a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, situată în satul Ruşi, judeţul Iaşi. Următoarea consfătuire din provincie va avea loc în primăvara anului viitor, la Chişinău.
Cu prilejul acestei întâlniri, cu participanţi atât din România cât şi din Republica Moldova, s-a decis formularea unei scrisori deschise în care să ne susţinem nemulţumirea faţă de încălcarea legii morale în Ordonanţa Guvernamentală, privind legiferarea prostituţiei şi incestului.
Dumnică seara, după ce am mai vizitat puţin oraşul Iaşi, ne-am luat rămas bun de la celelalte filiale şi am luat drumul spre Chişinău. Iată ce spun ascor-enii de la Chişinău despre această Consfătuire:
“Pentru mine a fost o experienţă nemaipomenită, mai ales pentru faptul că m-am întâlnit cu fetele de la Departamentul Asistenţă Socială şi am făcut cu ele un schimb de experienţă, luînd cunoştinţă de modul în care se organizează acest departament al filialei ASCOR Iaşi şi nu în ultimul rând vreau să mărturisesc că am făcut cunoştinţă cu foarte mulţi ascor-eni de la diferite filiale, care de fapt sunt nişte oameni deosebiţi prin modul lor de a se comporta, de a vorbi etc.
(Dubina Ludmila-şefa Departamentului Asistenţă Socială)”.
“Am avut o deosebită plăcere să particip pentru prima dată la o consfătuire naţională a ASCOR. Aici am văzu cum se organizează celelalte filiale, care sunt activităţile lor de bază, ce fel de publicaţii au celelalte filiale şi am stabilit şi câteva activităţi care se vor orgniza la nivel naţional. Ceea ce m-a marcat cel mai mult a fost vizita de la Mănăstirea Dobrovăţ, care este un exemplu grăitor al credinţei mărturisite de marele nostru voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, exemplu care trebuie urmat de tinerii ce astăzi nu mai au nici măcar conştiinţa păcatului.”(Colac Nicolae – vicepreşedinte ASCOR).
“După ceea ce am văzut la Iaşi, părerea mea este că tinerii de la Chişinău trebuie să urmeze exemplul celor de la Iaşi. Biserica la care am fost când ÎPS Teofan a oficiat Sfânta Liturghie a darurilor mai înainte sfinţite, era plină de tineri credincioşi, deci acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi la Chişinău. Deasemenea sunt nespus de mulţumit de faptul că următoarea consfătuire din primăvara anului viitor va avea loc la Chişinău, deoarece un asemenea eveniment la Chişinău nu s-a mai desfăşurat de mai bine de 10 ani, mai exact din 1998”.

(Adajeniuc Grigorii - şef departament Cultură şi Agrement).

Cu cine votam?

2009-04-04T09:17:00.000-07:00

ASCOR a sărbătorit 91 de ani de la Unirea Basarabiei cu România.

2009-03-30T11:27:00.000-07:00

În data de 27 martie ASCOR Chişinău a organizat o depunere de flori la mormintele membrilor Sfatului Ţării îngropaţi în cimitirul de pe strada Armenească din Chişinău. Tot cu această ocazie domnul Anatol Vântul, doctorant la Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova ne-a ţinut următoarea cuvântare despre evenimentele ce s-au desfăşurat nouă decenii în urmă: „După prăbuşirea ţarismului în Basarabia se intensifică mişcarea de eliberare naţională , în frunnte ei aflându-se Partidul Naţional Moldovenesc creat în primăvara aceluiaşi an. La 21 noiembrie 1917 a fost convocat sfatul Ţării, la care au participat 150 de deputaţi, dintre care 70% erau români moldoveni. La 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării a provlamat Republica Democratică Moldovenească Autonomă. După ce la 2 ianuarie 1918 Ucraina şi-a proclamat independenţa , legăturile Basarabiei cu Rusia au fost întrerupte, iar la 24 ianuarie a aceluiaşi an Sfatul Ţării a votat în unanimitate Declaraţia despre independenţă a Republicii Democratice Moldoveneşti. În luna martie zemstvele din Bălţi , Soroca şi Orhei s-au pronunţat în favoarea unirii Basarabiei cu România. În baza acestor cereri la 16 martie Sfatul Ţării şi-a asumat rolul de organ legal pentru a vota unirea. La 27 martie 1918, 86 de deputaţi ai sfatului Ţării au votat pentru unire, 36 s-au abţinut, iar 3 au votat împotrivă. Cu această ocazie vreau să-i mulţumesc bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem şi la serbarea a 91 de ani de la unirea Basarabiei cu România şi îi mulţumim că în cele mai grele vremuri a ridicat eroi prin care s-a lucrat mântuirea şi păstrarea verticalităţii şi credinţei neamului nostru românesc. Sunt convins că manifestările de acest gen vor continua din an în an şi că jertfa antedecesorilor noştri nu va fi dată uitării nicicând de către urmaşii lor. Dumnezeu să-i odihnească…”

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Ioan Scărarul (Duminica a 4-a din Postul Mare)

2009-03-28T13:07:00.000-07:00

Care patrie şi cetate a odrăslit şi a crescut pe acest viteaz nevoitor, Ioan Cuviosul, mai înainte de pustniceştile lui nevoinţe, cu siguranţă nu pot spune - zice Daniil monahul, scriitorul vieţii acestuia. Care loc îl are acum pe acest dumnezeiesc şi minunat bărbat şi cu ce dulceţi de hrană fără de moarte îl hrăneşte, este adeverit, că într-acea patrie se află el acum, pentru care Sfîntul Pavel, privighetoarea cea minunat glăsuitoare, a strigat: "Petrecerea noastră este în ceruri", unde cu nematerialnică simţire, cu negrăită dulceaţă săturîndu-se de necheltuitele bunătăţi, primeşte răsplătirile cele vrednice de sudorile sale şi pentru dureri are cinstea cea fără durere, moştenind cereasca Împărăţie cu aceia al căror picior a stat întru dreptate.

Iar cum s-a ostenit pentru fericirea cea nematerialnică întru materialnicul trup, voi spune arătat. De şaisprezece ani fiind cu vîrsta trupească, iar de o mie de ani cu isteţimea înţelegerii, acest fericit, singur pe sine ca pe o jertfă fără prihană şi bine primită, s-a adus lui Dumnezeu, Marele Arhiereu. Deci şi-a înălţat trupul la muntele Sinai, iar sufletul la cer, apropiindu-se de locul cel văzut al înălţimii muntelui, către înălţimea cerească. Şi, văzînd cu mintea pe Dumnezeu Cel nevăzut şi înstrăinîndu-se de lume, a iubit de la început blîndeţile cele împodobite cu smerenia, ca pe nişte începătoare ale tinereţilor noastre gîndite, ca pe o învăţătură a faptelor bune, tăind toată îndrăzneala şi mîndria vorbirii şi a clevetirii. Apoi, cu aleasă judecată, într-o singură deprindere monahicească, a izgonit pe înşelătorul părerii şi iubirii de sine şi, ca cel mai iscusit învăţător duhovnicesc, şi-a plecat grumajii, nădăjduind să treacă fără primejdie noianul cel greu al patimilor.

Şi aşa viaţa lui, care desăvîrşit murise lumii, şi-a rînduit-o între fraţi, ca şi cum ar fi fost mic între dînşii, neştiind ca un copil încă a grăi, nefăcînd nimic după voia sa, ca şi cum fără cuvîntare şi fără voinţă şi-ar fi avut sufletul schimbat în totul de fireasca deosebire. Dar mai de mirare este că, fiind învăţat la toată înţelepciunea din afară, a cuprins prin smerita cugetare fapta cea vrednică cerului, pentru că trufia înţelepciunii din afară, desăvîrşit se face străină de smerenie.

Stareţul şi învăţătorul Cuviosului Ioan - precum zice Sinhron - a fost părintele Martirie, care l-a tuns în chipul monahicesc pe ucenicul său Ioan, cînd acesta era de douăzeci de ani; în acea zi părintele Stratighie, proorocind despre Ioan, a zis că "are să fie ca o mare stea în toată lumea"; lucru care s-a şi împlinit după aceea.

Odată Martirie s-a dus la marele Atanasie Sinaitul cu ucenicul Ioan, iar Atanasie, căutînd spre Ioan, a zis către Martirie: "Spune-mi, Martirie, de unde ai ucenicul acesta şi cine l-a tuns în călugărie?" Martirie răspunse: "Este robul tău, părinte, eu l-am tuns". Apoi a zis Atanasie cu mirare: "O, părinte Martirie, ai tuns pe egumenul muntelui Sinai!"

În altă vreme, fericitul Martirie s-a dus cu Ioan la marele stareţ Ioan Savaitul, care era în pustiul Gudiei. Pe aceştia văzîndu-i stareţul, s-a sculat şi, luînd apă, a spălat picioarele, nu ale lui Martirie, ci ale lui Ioan, ucenicul său, apoi i-a sărutat şi mîna. După aceea Ştefan, ucenicul marelui Ioan Savaitul, a întrebat pe stareţ: "Pentru ce ai făcut aşa, părinte, de ai spălat picioarele ucenicului, iar nu pe ale învăţătorului, şi dreapta lui ai sărutat-o?" Marele stareţ răspunse: "Să mă crezi, fiule, că nu ştiu cine este acel monah tînăr, pentru că eu am primit pe egumenul muntelui Sinai şi aceluia i-am spălat picioarele". Astfel au fost proorociile sfinţilor părinţi despre acest Cuvios Ioan, fiind el încă tînăr, şi care după aceea s-au împlinit toate la vremea lor.

Petrecînd Cuviosul Ioan cu duhovnicescul său părinte nouăsprezece ani, a rămas sărman, mutîndu-se către Dumnezeu fericitul Martirie. Căci, trimiţîndu-l înainte la Împăratul cel de sus ca pe un rugător şi sprijinitor - precum zice Daniil monahul -, Cuviosul Ioan a ieşit la loc de linişte în Sinai, avînd rugăciunile părintelui său ca o armă puternică spre risipirea celor tari. Iar locul acela era departe de biserică ca la cinci stadii şi se numea Tola.

Acolo a petrecut ca la patruzeci de ani de la începutul călugăriei sale, fără slăbire, învăpăindu-se de-a pururea cu dorinţa cea aprinsă a dumnezeieştii iubiri. Şi cine este în stare să arate prin cuvinte şi să spună prin povestiri cu de-amănuntul ostenelile lui săvîrşite acolo în taină? Însă, precum din lucrurile cele mici se cunosc cele mari, aşa din cele mai mici nevoinţe ale lui să auzim viaţa acestui cuvios bărbat, atît de bogată în fapte bune.

Mînca la masa sa toate cele neoprite de porunca monahicească, însă foarte puţin, încît se vedea că mai mult gustă, decît mănîncă. Cu aceasta zdrobea înţelepţeşte cornul mîndriei, pentru că din toate mînca, ca să nu i se înalţe mintea cu postirea. Dar, gustînd foarte puţin, pe doamna şi născătoarea patimilor cea iubitoare de dulceţi, adică pe îmbuibarea pîntecelui, o mîhnea prin înfrînare şi prin scurtimea mesei, strigînd către dînsa: "Taci, amuţeşte!" Iar prin viaţa cea pustnicească şi prin vederea cea rară a feţelor omeneşti, a stins văpaia cuptorului trupesc, a întors-o în cenuşă pînă la sfîrşit şi a adormit-o desăvîrşit.

Apoi a fugit de iubirea de argint, pe care Sfîntul Apostol Pavel a numit-o "închinare la idoli", prin facerea de milostenii şi prin lipsirea celor de trebuinţă. După aceea a biruit lenevirea, care este moarte şi slăbănogire a sufletului, prin pomenirea morţii celei trupeşti, împungînd-o ca şi cu un bold şi a ridicat-o la trezire şi osteneală. A dezlegat lanţurile şi legăturile a toată pătimirea şi toate poftele cele simţite le-a rupt prin plîngere. Iar patima mîniei era mai dinainte omorîtă într-însul, prin arma ascultării. El rareori de se ducea la cineva, dar şi mai rar grăia ceva şi a omorît lipitoarea deşartei slave, cea asemenea cu păianjenul.

Dar ce vom zice - grăieşte monahul Daniil - despre biruinţa mîndriei? Ce vom zice de curăţia cea desăvîrşită a inimii, pe care acel nou Veseleil a început-o prin ascultare şi a desăvîrşit-o prin venirea de faţă a Domnului, Împăratul cerescului Ierusalim? Pentru că, fără venirea lui de faţă, niciodată nu se izgoneşte diavolul şi ceata cea de un chip cu dînsul. Unde voi găsi cununa aceasta pe care s-o împletim Cuviosului Ioan din cuvintele cele de laudă?

De asemenea, izvorul lui de lacrimi este un lucru care nu se află la mulţi. Este şi pînă acum în pustie, sub munte la un loc ascuns, o peşteră mică, care era atît de depărtată de chilia lui şi de ale altora, încît nu era auzit de oameni, căci voia să se depărteze de slava deşartă. În acea peşteră intra adeseori şi, fiind aproape de cer, prin tînguiri şi prin chemările lui Dumnezeu se atingea de ceruri, strigînd cu suspine asemenea cu cei care sînt tăiaţi de sabie sau arşi de fiare înfocate sau lipsiţi de ochi.

Iar somn avea atît numai cît să nu-şi piardă fiinţa minţii cu privegherea. Şi, mult mai înainte de a se culca, se ruga şi alcătuia cărţi, precum a alcătuit cartea ce se numeşte "Scara", pentru care s-a numit şi el mai pe urmă "Scărar", pentru că aceasta îi era alungarea trîndăviei lui, adică a scrie cărţi. Iar toată curgerea vieţii lui i-a fost rugăciunea cea neîncetată şi dorinţa spre Dumnezeu cea nesăţioasă, pentru că pe Acela ziua şi noaptea văzîndu-L cu mintea în oglinda cea luminoasă a curăţiei sufletului, nu putea a se sătura.

Un monah anume Moise, rîvnind vieţii celei îmbunătăţite a Cuviosului Ioan, l-a rugat să-l primească ucenic pentru sine; pentru că dorea să se povăţuiască de dînsul la adevărata filosofie. Şi şi-a cîştigat şi mijlocitori pentru sine către sfîntul cinstiţi bătrîni şi, prin cererea acelora fiind silit, cuviosul l-a primit pe Moise a-l avea împreună la petrecere şi ucenicie. Într-una din zile marele părinte a poruncit lui Moise ca să aducă din oarecare loc pămînt la grădină, spre îngrăşarea verdeţurilor. Mergînd Moise pînă la locul cel însemnat, îşi făcea ascultarea fără lenevire.

La amiază fiind şi zăduful soarelui arzînd foarte tare - căci era luna august -, Moise, ostenind, a intrat la umbră sub o piatră mare şi, culcîndu-se, a adormit. Iar Domnul, nevrînd să mîhnească întru ceva pe robii Săi, a întîmpinat, prin obişnuita Sa milostivire, pe Moise din moartea cea neaşteptată, iar pe Sfîntul Ioan din mîhnire l-a scos. Căci, şezînd cuviosul în chilie, cu rugăciunea cea de Dumnezeu gînditoare şi într-un somn uşor aflîndu-se, a văzut pe un oarecare ce i se arătase lui, bărbat cu sfinţită cuviinţă, defăimîndu-l pentru somn şi zicîndu-i: "Aşa, Ioane, tu dormi fără grijă? Iată, Moise este în primejdie!" Iar Sfîntul Ioan, îndată deşteptîndu-se, s-a înarmat cu caldă rugăciune pentru ucenicul său.

Apoi, după ce a înserat şi ucenicul s-a întors de la lucru, îl întreba stareţul: "Au doar ţi s-a întîmplat vreun lucru rău şi neaşteptat?" Iar el a zis: "O piatră mare puţin de nu m-a ucis de tot, dacă tu, părinte, nu m-ai fi strigat. Pentru că eu, adormind sub piatră la amiază, am auzit glasul tău strigîndu-mă şi îndată de sub piatră am fugit şi deodată a căzut piatra!" Iar Ioan, smeritul cugetător, cu adevărat nimic din cele văzute n-a spus ucenicului, ci în taina inimii sale cu rugăciuni de mulţumire lăuda pe Bunul Dumnezeu.

Şi era acest cuvios bărbat chip al faptelor bune şi doctor al rănilor celor dinăuntru. Căci un frate, anume Isachie, cuprinzîndu-se tare cu greutate de diavolul desfrînării şi fiind întru mîhnire mare, a mers la acest mare părinte cu sîrguinţă şi şi-a mărturisit războiul cel dinăuntru cu plîngere şi cu tînguire. Iar acela i-a zis: "La rugăciune să alergăm amîndoi, o, prietene!" Şi, săvîrşindu-se cuvintele de rugăciune şi încă pe faţa sa zăcînd jos cel ce pătimea, Dumnezeu a făcut voia plăcutului Său, ca să arate că David nu minte cînd zice: Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor va auzi. Pentru că a fugit balaurul cel de desfrînare, prin bătăile rugăciunii celei tari a Cuviosului Ioan. Iar cel ce a pătimit acel război, văzîndu-se liber de patima aceea şi preabine tămăduit, foarte tare se minuna şi lui Dumnezeu, Cel ce a preamărit pe robul Său, împreună şi robului celui ce L-a preamărit pe El, Îi înălţa mulţumire.

Însă erau oarecare pătrunşi de zavistie, care pe acest folositor învăţător, adică pe Cuviosul Ioan, îl numeau pururea grăitor şi mincinos. Iar el cu lucrul singur a arătat că întru toate, nu numai cu cuvîntul, ci şi cu tăcerea poate a folosi întru Hristos, Care pe toţi îi întăreşte. Căci a tăcut un an întreg, negrăind nici un cuvînt, pînă ce ocărîtorii săi s-au făcut lui rugători, cunoscînd ei că nu este bine să astupe izvorul folosului cel pururea curgător şi să piardă mîntuirea tuturor; deci, mergînd, l-au rugat ca iarăşi să-şi deschidă gura cea de Dumnezeu grăitoare. Iar el, fiind ascultător, s-a supus şi iarăşi se ţinea de cea dintîi rînduială a sa, de a învăţa.

După aceea, minunîndu-se toţi de el întru toate îndreptările, ca pe un nou Moise cu sila spre povăţuirea vieţii de obşte l-au rînduit, punînd pe luminatul acela luminător în sfeşnicul cel mai dintîi. Iar el, fără de voie primind egumenia muntelui Sinai, şi mai mult s-a apropiat cu duhul spre muntele lui Dumnezeu şi, în ceaţa cea neapusă a cunoştinţei de Dumnezeu, prin gîndirea la El intrînd şi suindu-se pe treptele cele gîndite pe scara cerească, a luat legea cea scrisă pe tăbliţele inimii cu degetul lui Dumnezeu. Şi în cuvîntul lui Dumnezeu şi-a deschis gura sa şi a tras Duh. Iar din buna comoară a inimii sale a răspuns cuvintele cele bune.

După ce Cuviosul Ioan a luat egumenia Muntelui Sinai, adică după patruzeci de ani de călugărie, precum a scris despre aceea Sinhron, au mers odinioară în locaş şase sute de străini, care, şezînd la gustarea mîncării, au văzut un tînăr cu giulgiu evreiesc îmbrăcat, care umbla pretutindeni şi cu stăpînire poruncea atît rînduitorilor şi economilor, cît şi bucătarilor, trapezarilor şi altora ce slujeau. Iar după ce s-au sculat străinii de la masă, cînd au şezut să mănînce cei ce slujiseră, a fost cercetat tînărul acela osîrdnic, poruncitor al tuturor slujbelor, care, pretutindeni înconjurînd şi poruncind, pregătea masa. Deci era căutat ca şi el să şadă la masa cea de pe urmă, să mănînce cu ceilalţi. Dar, deşi cu osîrdie era căutat, însă nicăieri nu s-a putut afla. Atunci robul lui Dumnezeu, Cuviosul Părinte Ioan, a zis: "Lăsaţi de a-l căuta pe acela, căci Moise, proorocul şi dătătorul de Lege, a slujit în al său loc".

Era într-un an în părţile acelea neploaie şi secetă mare şi, adunîndu-se popoarele din cetăţile de primprejur, au mers la Cuviosul Ioan, rugîndu-l ca să ceară ploaie de la Dumnezeu, cu ale sale rugăciuni. Şi, rugîndu-se cuviosul, îndată o ploaie mare s-a pogorît şi a adăpat pămîntul cel uscat şi l-a făcut aducător de roade.

După aceea a sosit la sfîrşitul vieţii celei vremelnice, bine povăţuind pe ai săi duhovniceşti israiliteni, numai într-una nefiind asemenea cu Moise: că Ioan a intrat cu sufletul în Ierusalimul cel de sus, iar trupul lui Moise nu se ştie unde a fost. Iar de sfinţenia Cuviosului Ioan - zice Daniil monahul - mărturisesc mulţi, dar mai ales aceia care, fiind povăţuiţi cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate, s-au mîntuit şi încă se mîntuiesc. Mărturiseşte David, tînărul bărbat ales, care a moştenit înţelepciunea înţeleptului Ioan; ba încă mărturiseşte şi Cuviosul Ioan, egumenul Raitului, bunul nostru păstor, de care rugat fiind Cuviosul Ioan Scărarul, s-a pogorît de la muntele Sinai la noi, ca un nou văzător de Dumnezeu, şi ne-a arătat pe ale sale lespezi scrise de Dumnezeu - cuvinte ce se numesc "Scară" -, în care literele cele văzute învaţă osteneală, iar puterea ce se înţelege din literele cele alcătuite povăţuieşte la vederea de Dumnezeu.

Iar cînd se ducea către Dumnezeu Cuviosul Ioan Scărarul - zice Sinhron -, înaintea lui stătea fratele său cel după trup, ava Gheorghe, pe care l-au hotărît la egumenia Sinaiului, din vremea vieţii sale. Acela, plîngînd, zicea: "Stăpînul meu, te duci, lăsîndu-mă pe mine? Eu m-aş fi rugat ca pe mine să mă trimiţi, pentru că nu pot fără tine să pasc aceste sfinte ale tale moşteniri! Acum, iată, eu sînt în primejdie, căci pe tine te trimit înainte la Dumnezeu". Sfîntul Ioan i-a răspuns: "Nu plînge, nici te întrista, pentru că, de voi afla îndrăzneală la Dumnezeu, nu voi aştepta ca anul acesta să-l săvîrşeşti aici. Ci voi ruga pe Domnul şi te voi lua la mine!" Şi s-a împlinit aceea, căci, după sfîrşitul fericit al Cuviosului Ioan, şi ava Gheorghe, fratele lui, s-a dus în a zecea lună către Dumnezeu, ca să stea înaintea Lui, împreună cu fratele său, Cuviosul Ioan, în slava sfinţilor, lăudînd pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.

NOTĂ - Despre patria şi neamul Cuviosului Ioan Scărarul, se scrie în cartea aceluia, la tîlcuirea vieţii lui, astfel: "Naşterea şi cetatea sfîntului o acoperă scriitorul - adică monahul Daniil. Iar unii zic despre dînsul că este fiu al lui Xenofont, iar frate al lui este Gheorghe Arselaitul, numit din naştere Arcadie. Pentru că Arcadie, în rînduiala monahicească, şi-a schimbat numele, iar Ioan nu şi-a schimbat numele". Iar despre Xenofont şi despre fiii lui caută în luna ianuarie, în 26 zile.

ASCOR anunță desfășurarea un concurs național de eseuri cu genericul "Eminescu pentru mine"

2009-03-28T12:58:00.000-07:00

ASCOR anunță desfășurarea un concurs național de eseuri cu genericul "Eminescu pentru mine"
Concursul se va desfășura pentru doua categorii de participanți: elevi pâna la 16 ani și tinerii ce au vârsta de peste 16 ani.
Textul eseului nu trebuie să depășească volumul de 3-4 pagini atât în formă dactilografiată cât și în formă manuscirsă. În conținutul acestui eseu participanții vor trebui să relateze ce înseamnă Eminescu pentru ei.
Eseurile pot fi trimise la adresa poștală: or. Chișiău, str. Alexandru Lăpușneanu nr. 2, cod poștal 2004 (pentru ASCOR) sau la adresa de e-mail ascor_rm@yahoo.com până pe data de 25 aprilie 2009.
Juriul va fi format din istoricul Marius Tărâță și doamna Eugenia Marin (mama Doinei Aldea-Teodorovici) profesoară de limbă română. Rezultatele concursului vor fi publicate pe data de 1 mai 2009 în buletinul informativ "Studentul Ortodox" și pe adresa web: www.ascor.md. Deținătorii primelor 3 locuri vor primi câte 3 cd-uri, 3 cărți și vor purea participa la școala de vară de la mănăstirea Putna în perioada 1-8 iulie 2009.
Pentru alte informații ne puteți contacta la numărul de telefon: 069621446.

Consfătuirea Naţională a ASCOR la Iaşi

2009-03-25T02:30:00.000-07:00

În perioada 19-22 martie 2009, la Iaşi s-au desfăşurat lucrările Consfătuirii Naţionale a ASCOR, la care au participat 22 de filiale din toată ţara, inclusiv ASCOR Chişinău.

Astfel, în cadrul Consfătuirii, toate filialele şi-au prezentat raportul de activitate pe ultima jumătate de an, 3 activităţi forte şi s-au discutat şi unele activităţi pe care va trebui să le realizeze fiecare filialală în parte. Concomitent, în urma discuţiilor s-a hotărât şi înfiinţarea filialelor LTCOR (Liga Tinerilor Creştini Ortodocşi Români) Caracal, LTCOR Sibiu, LTCOR Orăştie, LTCOR Balş, LTCOR Slobozia, LTCOR Târgu Jiu, LTCOR Piatra Nemţ, ASCOR Baia Mare.

Tot vineri, am avut o întâlnire cu ÎPS Teofan, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, care ne-a ţinut un cuvânt de folos, îndemnându-ne să fim în duhul rugăciunii şi al iubirii faţă de aproapele. În aceeaşi seara am participat la o conferinţă cu Maica Siluana Vlad, de la care de asemenea am luat multe cuvinte de învăţătură folositoare. Seara cu toţii am avut ocazia să participăm la Sfânta Liturghie a darurilor mai înainte sfinţite, liturghie oficiată de ÎPS Teofan. Sâmbătă, toţi ascor-enii au avut ocazia de a merge la un azil de bătrâni, unde filiala ASCOR Iaşi, i-a învăţat pe toţi ceilalţi cum se confecţionează cruciuliţele împletite din aţă. Duminică am vizitat şi Mănăstirea Dobrovăţ unde am mai discutat cu părinţii de acolo, apoi ne-am închinat şi alte mănăstiri cum ar fi, de exemplu Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi, Mănăstirea Golia ş.a.

Tot în cadrul Consfătuirii s-a alcătuit o scrisoare deschisă adresată atât preşedintelui, primului ministru, ministrului justiţiei, Camerei Deputaţilor, cât şi membrilor Comisiei Parlamentului special constituite în vederea dezbaterii noului cod penal român şi a codului procesual penal român (doc. anexat).

Sfinţii 40 de Mucenici

2009-03-24T06:30:00.001-07:00

În data de 22 martie Biserica Ortodoxă prăznuieşte în fiecare an pe Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia. Anul acesta sărbătoarea cade într-o zi de duminică, Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, chiar înainte de începutul Postului Mare.

Soldaţi viteji
Sfinţi Mucenici sau Martiri sunt numiţi de către Biserica Ortodoxă acei sfinţi care într-un fel sau altul au fost ucişi pentru faptul că sunt creştini. Încă de la începutul creştinismului au existat martiri, au existat oameni credincioşi care nu s-au dezis de credinţa creştină chiar în faţa condamnării la moarte. Şi chiar dacă primele trei secole au fost de aprigă prigoană din partea conducătorilor politici din acea vreme, martiri au existat şi după declararea libertăţii creştinilor şi vor exista atâta vreme cât va exista creştinismul.
Sfinţii 40 de Mucenici au fost toţi ostaşi viteji în cetatea Sevastia, din Armenia. Conducătorul oastei din care făceau parte se numea Agricola şi acesta era păgân şi un om rău din fire, care nu îi suferea pe creştini. Conflictul dintre ostaşii creştini şi conducătorul lor Agricola a început atunci când acesta a aflat despre cei 40 că sunt creştini şi le-a cerut să aducă jertfă idolilor. Credinţa conducătorilor păgâni de atunci era că zeii sunt cei care le ajută în lupte şi de aceea, drept recunoştinţă, atunci când se întorceau victorioşi dintr-o luptă grea aduceau jertfe şi cinste statuilor din templele zeilor, închinându-se lor. Închinarea la idoli în acea vreme era socotită oarecum ca o datorie civică. Dar pentru creştini lucrurile stau altfel, căci statuile idolilor sunt reprezentări şi personificări ale demonilor, iar ceea ce aduceau păgânii ca jertfă idolilor era de fapt o jertfă adusă diavolilor şi nu adevăratului Dumnezeu. Atunci când dregătorul Agricola a dat poruncă să fie aduşi în faţa lui ostaşii creştini, le-a zis: „Cum v-aţi arătat ascultători către mai marii voştri în războaie, aşa să ascultaţi şi acum porunca împăratului aducând jertfă zeilor”. Însă a primit următorul răspuns: „Cum am luptat şi am biruit pe vrăjmaşi, pentru împăratul pământesc, tot aşa voim şi vom lupta şi pentru Împăratul ceresc, împotriva vrăjmaşilor Lui”. Pentru acest răspuns au fost închişi în temniţă.

Întemniţaţi şi ispitiţi
Din soldaţi au devenit încarceraţi. Au fost lăsaţi în temniţă o săptămână întreagă făcându-li-se promisiuni că dacă se vor lepăda de credinţa creştină şi vor jertfi idolilor vor avea parte de dregătorii şi averi, dar aceştia nu au vrut să primească nici una dintre făgăduinţe. Apoi dregătorul a început să îi ameninţe cu bătăi şi chinuri dar ei au fost de neclintit, încât dregătorul a dat poruncă să fie bătuţi cu pietre şi să fie întemniţaţi din nou până când se va gândi la o sentinţă definitivă.
Aşa cum atunci când erau în luptă se încurajau şi se îmbărbătau unul pe celălalt, tot aşa şi acum când erau în temniţă aceşti sfinţi ostaşi ai lui Hristos se îndemnau reciproc la răbdare în chinurile ce le stăteau înainte rugându-se unul pentru altul adevăratului Dumnezeu.
A doua zi Sfinţii 40 de Mucenici au fost din nou scoşi la judecată şi au fost condamnaţi la moarte prin îngheţ, dregătorii cunoscând faptul că frigul sporeşte durerea rănilor, urmând să fie aruncaţi în lacul Sevastiei din apropiere. La asfinţitul soarelui sfinţii au fost dezbrăcaţi de haine şi aruncaţi goi în apele îngheţate. Era ger şi se chinuiau cumplit din pricina frigului, dar strigau către Dumnezeu să le dea putere şi răbdare până la sfârşit. Pe malul lacului se afla pregătită o baie cu apă caldă pentru cei care se vor răzgândi şi vor vrea să scape cu viaţă. Unul dintre ei, fiind biruit de durere şi de ger, a ieşit din lac ducându-se la acea baie dar pentru că l-a părăsit puterea dumnezeiască a căzut mort. Atunci unul dintre străjeri, văzând aceasta a strigat: „Şi eu sunt creştin!”, s-a dezbrăcat aruncându-se în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei.
Dimineaţă cei 40 au fost scoşi din lac şi, pentru că încă erau vii, li s-au sfărâmat fluierele picioarelor şi aşa şi-au dat sufletele în mâinile lui Dumnezeu. Numai cel mai tânăr dintre ei, cu numele Meliton, încă nu murise şi pentru că păgânii au pus trupurile sfinţilor într-un car pentru a le duce afară din cetate, ca să fie arse, mama Sfântului Meliton, văzând că fiul ei rămâne jos, l-a luat în spate şi alerga după acel car pentru ca fiul ei să nu fie despărţit de ceilalţi ostaşi ai lui Hristos. Pe cale Sfântul Meliton şi-a dat duhul în spatele mamei sale şi astfel s-a adăugat celorlalţi. Trupurile sfinţilor au fost arse şi aruncate în apă. Însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, sfintele moaşte nu s-au risipit şi au fost adunate de creştini, iar astăzi ele sunt răspândite la diverse biserici.
Sărbătoarea Sfinţilor 40 de Mucenici este ţinută cu mare cinste de către creştinii ortodocşi, în unele zone ale ţării gospodinele pregătind pentru această zi 40 de colăcei dulci în formă de 8 care se numesc „mucenici”. Aceşti colăcei ne aduc aminte de cununile mucenicilor cu care au fost încununaţi de Dumnezeu şi sunt dulci pentru a ne sugera dulceaţa vieţii veşnice.

„Iartă-mă, frate!“ În creştinism, martirii au fost întotdeauna un simbol al credinţei până la moarte, un model pentru creştinii de rând. Ei s-au jertfit pentru Dumnezeu, au avut puterea si voinţa de a nu se lepăda de El, de a-L iubi şi asculta indiferent la ce chinuri erau supuşi. Astăzi însă noi nici măcar nu avem voinţa de a face unele gesturi simple, cum ar fi să împlinim poruncile pe care ni le-a dat Dumnezeu. În chip minunat, anul acesta sărbătoarea Sfinţilor 40 de mucenici coincide cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, numită şi Duminica Iertării. În seara aceasta începe Postul Mare şi în biserici se slujeşte Vecernia Iertării, care cuprinde rânduiala iertării de obşte, când fiecare credincios îşi cere iertare de la celălalt spunând: „Iartă-mă, frate!“ şi primind răspunsul: „Dumnezeu să te ierte!“
Uitându-ne la chipurile pline de lumină ale celor 40 de Mucenici şi la suferinţele lor, să facem şi noi acest pas al iertării făcute din inimă, al iertării adevărate care nu este urmată de acel „te iert dar nu te uit“, pentru ca să fim şi noi iertaţi la rândul nostru, după cum spunem în rugăciunea Tatăl nostru: şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Pr. Ovidiu Bostan

Cum să devii membru A.S.C.O.R. Chişinău ?

2009-03-18T06:39:00.000-07:00

Cum să devii membru?

Conform statutului Asociaţiei, membru al acestei organizaţii poate deveni orice cetăţean al Republicii Moldova, care a atins vârsta de 16 ani, cetăţenii străini sau apatrizii şi persoanele juridice, care mărturisesc credinţa creştin-ortodoxă şi împărtăşesc scopurile Asociaţiei, respectă prevederile prezentului statut, au un comportament moral conştiincios ce nu ar putea prejudicia imaginea organizaţiei şi contribuie la realizarea sopurilor ASCOR. Primirea în rândurile Asociaţiei se face cu majoritatea simplă de voturi, ale membrilor Consiliului Republican de Coordonare al Asociaţiei, în urma depunerii unei cereri scrise.

Pentru a primi legitimaţia de membru al ASCOR, este necesar ca persoana respectivă să se spovedească la unul din preoţii duhovnici ai Asociaţiei ori la alt duhovnic din biserica ortodoxă. Unii se vor întreba: „de ce am eu nevoie ca să primesc legitimaţia de ascor-ist, dacă pot activa în ASCOR ca voluntar”? Simplu. Pentru că numai persoanele care deţin legitimaţia de membru pot participa la şcolile de iarnă şi de vară organizate la mănăstirile din România; în regim preferenţial merg în pelerinaje; doar cei mai activi membri merg la Consfătuirile Naţionale ale ASCOR din toată ţara etc.

Membrul Asociaţiei are dreptul:

Să aleagă şi să fie ales în componenţa organelor de conducere;
Să participe la elaborarea programului de activitate al Asociaţiei;
Să participe la discutarea oricăror chestiuni legate de activitatea Asociaţiei;
Să contribuie la realizarea scopurilor statutare ale ASCOR;
Să se retragă din Asociaţie.

Membrul Asociaţiei are obligaţia:

Să respecte prevederile prezentului statut şi să îndeplinească deciziile organelor de conducere ale Asociaţiei;
Să achite regulat cotizaţiile de membru;
Să aibă un comportament decent si constituţie morală conştiincioasă.
Referitor la încetarea calităţii de membru al Asociaţiei putem spune că aceasta are loc prin retragere, deces ori prin excludere.
Congresul Asociaţiei poate hotărî ca unor personalităţi din viaţa publică să le fie conferit titlul de membru de onoare.
Astfel, sunt invitate toate persoanele, dar îndeosebi studenţii să contribuie la înnoirea valorilor creştin ortodoxe ale neamului nostru (scop primordial al ASCOR). Activităţile prin care noi incercăm să ne atingem scopurile sunt: sfinţiri de cămine, seara filmului ortodox, conferinţe, parastase, pelerinaje, luări de poziţii, informarea tineretului prin publicaţia noastră, întreţinerea paginii web, participarea la Sfânta Liturghie şi citirea diferitor acatiste, tabere de muncă, colinde, şcoli de vară/iarnă la mănăstirile din România şi altele. În afară de aceasta în cadrul asociaţiei aveţi ocazia să vă cunoaşteţi cu mulţi tineri credincioşi, cu preoţi şi oameni deosebiţi, şi să vă faceţi o viaţă de student foarte frumoasă şi bineplăcută lui Dumnezeu. Deasemenea în sediul Asociaţiei este amenajată o bibliotecă de unde pute-ţi împrumuta cărţi la domiciliu pentru a le citi.
Cu căldură sufletească şi cu nădejde la bunul nostru Dumnezeu, vă aşteptăm!

Iulian Rusanovschi, preşedinte ASCOR

Studentul Ortodox nr. 3

2009-03-17T03:19:00.000-07:00

Fraţi creştini, a apărut numărul 3 al ziarului "Studentul Ortodox". Doritorii de a intra în posesia acestui ziar, rugăm să ne contacteze la adresa de e-mail: ascor_rm@yahoo.com
sau la tel. 079600416

AŞA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU!

Ziarul se distribuie GRATUIT.

Campania de colectare a semnăturilor pentru canonizarea lui Valeriu Gafencu

2009-03-16T10:28:00.000-07:00

A.S.C.O.R. Chişinău a iniţiat o Campanie de colectare a semnăturilor pentru canonizarea lui Valeriu Gafencu, alăturându-se Campaniei "Din Temniţe spre Sinaxare", care a fost iniţiată de un grup de intelectuali români, în frunte cu Danion Vasile şi cu binecuvântatrea părintelui Iustin Pârvu.
Campania v-a dura până la 1 iunie 2009 şi are drept scop mediatizarea personlităţii lui Valeriu Gafencu şi a celorlalţi sfinţi mucenici a închisorilor comuniste din România, precum şi depunerea unei scrisori de susţinere a canonizării lui V. Gafencu către Sfântul Sinod al Patriarhiei Române.

Persoanele interesate, ne pot contacta la numărul de telefon 079600416, sau la adresa de e-mail : ascor_rm@yahoo.com

Aşa să ne Ajute Dumnezeu!

A doua duminică din Postul Mare este închinată Sfântului Grigorie Palama

2009-03-14T07:33:00.000-07:00

Daca in prima duminica a Postului Mare praznuim biruinta Ortodoxiei asupra iconoclasmului, in a doua Duminica a Postului Mare, care este inchinata Sf. Grigore Palama, sarbatorim o noua biruinta a Bisericii Ortodoxe, care a avut loc in secolul al XIV-lea, cand apare in Occident curentul renascentist. Teoriile teologice din acea vreme isi schimba orientarea spre filozofia antichitati. Acum Biserica este amenintata de asa-zisul ''realism rational'', care incearca sa explice cunoasterea lui Dumnezeu si adevarul crestin pe cale rationala. In aceste imprejurari, Sfantul Grigore Palama, bazat pe Sfanta Scriptura, pe Sfanta Traditie a Sfintilor Parinti si pe experienta Sfintilor isihasti, demonstreaza ca trairea mistica este posibila, si poate duce pe om la indumnezeire, deoarece omul este chemat la sfintenie si la unirea cu Dumnezeu inca de pe pamant: "Fiti sfinti, pentruca Eu sunt Sfant" (1 Petru 1:16; Levitic. 11:45). Cu ajutorul acestor dogme, confirmate de sinoadele din acea vreme, Sfantul Grigore Palama si Sfintii Isihasti mentin vie flacara credintei ortodoxe si salveaza Biserica rasariteana de la o posibila divizare, asa cum s-a intamplat in Biserica Catolica, pastrand astfel si intarind dreapta si adevarata credinta.

Sfantul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, s-a nascut in anul 1296 in Constantinopol. Inzestrat cu abilitati intelectuale si ambitie, Grigore a stapanit toate subiectele de studiu care faceau parte la vremea aceea din cursul complet de educatie superioara medievala. Tanarul Grigorie, abia implinind 20 de ani, s-a retras in Muntele Athos in anul 1316, devenind novice la Manastirea Vatoped, sub indrumarea monahiceasca a Parintelui Nicodim de la Vatopedi Acolo a fost tuns si a pornit pe calea sfinteniei.

Ca monah, viitorul ierarh Grigorie a fost complet absorbit de spiritul isihast acesta devenind noul sau mod de viata.

In anii 1330 au avut loc importante evenimente in viata Bisericii de Rasarit, in urma carora Sf. Grigore a fost plasat printre cei mai importanti apologeti universali ai Ortodoxiei, fiind foarte renumit ca profesor al isihasmului.

In 1368, a fost canonizat la Sinodul din Constantinopol, pentru lupta dusa contra ereticilor si pentru teologia sa profunda, contemporanii l-au cinstit pe Grigorie Palama ca pe un "al doilea Atanasie"). La cativa ani dupa moartea lui, in anul 1386, a fost proclamat sfant de catre un sinod in Constantinopol sub Patriarhul Filotei, care a scris viata sfantului si slujbele adresate acestuia, iar pomenirea lui se face in chip aparte in a doua Duminica din Postul Mare, ca o prelungire a sarbatorii triumfului Ortodoxiei impotriva tuturor ereziilor.

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români din Republica Moldova ASCOR a sfinţit căminul nr. 10 a Universităţii Tehnice a Moldovei (UTM)

2009-03-14T07:29:00.000-07:00

În seara zilei de 11 martie, Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români din Republica Moldova ASCOR a sfinţit căminul nr. 10 a Universităţii Tehnice a Moldovei (UTM) de pe strada Studenţilor .
Slujba de sfinţire a fost oficiată de acelaşi sobor de preoţi în frunte cu protopopul de Chişinău părintele Ioan Barbău. La slujba de sfinţire au participat studenţii şi locatarii acestui cămin.

Predică în Duminica Ortodoxiei

2009-03-11T04:32:00.000-07:00

Sf. Ioan Maximovici
Predici şi Îndrumări Duhovniceşti
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. „Între doi tâlhari, măsură a dreptăţii s-a aflat Crucea Ta: căci unul, prin povara hulei, în iad a coborât, iar celălalt, uşurându-se de păcate, spre cunoaşterea teologiei [a urcat]…” (Tropar din Marele Post, glasul al 9-lea, la slavă).

Aşa se spune despre Crucea Domnului. Măsura dreptăţii s-a aflat între doi tâlhari: trei cruci a înfipt Pilat pe Golgota - [două pentru] doi tâlhari şi [una pentru] Dătătorul vieţii. Dar numai Crucea Mântuitorului a fost izbăvire întregii omeniri, Crucea care stătea la mijloc, ea este arma păcii, biruinţa cea nebiruită - biruinţă asupra diavolului şi asupra morţii. Dintre celelalte două cruci, una a fost mântuitoare pentru cel spânzurat pe ea, cealaltă a fost scară spre iad.

Doi tâlhari erau spânzuraţi pe cruci lângă Domnul Iisus Hristos, unul îl hulise tot timpul şi continua să-L hulească, iar celălalt era cât pe ce să hulească, dar şi-a venit în fire şi, cunoscându-şi păcatele, a strigat către Domnul: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!”. Şi i-a răspuns Domnul: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”.

Astfel, prin Cruce, prin suferinţă, a ajuns tâlharul cel înţelept să creadă în Hristos Cel răstignit - cum se spune, a crezut spre cunoaşterea teologiei. Iar când Domnul i-a iertat păcatele, acesta L-a cunoscut în El pe însuşi Fiul lui Dumnezeu, a înţeles că Omul Acela care zace spânzurat fără slavă şi în necinste este slăvitul împărat al slavei, a înţeles că Acela Care pare acum slab şi neputincios este însuşi Atotputernicul Ziditor şi Stăpânilor al întregii lumi. Aşadar, tâlharului spânzurat în partea dreaptă i s-au deschis ochii minţii, ochii sufletului, şi a ajuns la aceasta prin pocăinţă, prin smerenie.

La fel şi Hristos S-a smerit pe Sine mai mult decât toţi oamenii, S-a umilit pentru ca astfel să şteargă şi să nimicească păcatul mândriei lui Adam. La fel şi tâlharul, cunoscându-şi cu smerenie păcatele, I-a cerut Domnului iertare şi, în acest fel, Domnul I S-a arătat în toată slava Sa.

Iar celălalt tâlhar, spânzurat în partea stângă [...], L-a hulit tot timpul, L-a hulit pentru că recunoştea că e păcătos, criminal, că a încălcat şi legile omeneşti, şi pe cele dumnezeieşti, dar nu voia să se pocăiască, nu voia să se smerească; şi hulea tocmai legile pe care le încălcase, îl hulea pe însuşi Legiuitorul, Cel Care a dat legile firii, Care a pus în oameni conştiinţa, după care ei îşi scriu legile lor omeneşti, chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna în acord cu ea; L-a hulit şi a continuat să-L hulească, până când povara hulei i-a coborât sufletul în iad.

Iată cele două căi care stau înaintea oamenilor. În faţa noastră stă Crucea Domnului, cea de-viaţă-dătătoare. Domnul a spus: „Cine vrea să vină după Mine să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie”. Încotro să meargă? La început, prin suferinţe, aşa cum a suferit şi Hristos, iar apoi va merge cu Hristos şi în împărăţia Cerească, unde Domnul Iisus Hristos stă pe Tronul Său. Nu este altă cale, decât să mergem pe urmele Domnului. Şi tâlharul spânzurat în partea dreaptă L-a cunoscut pe Dumnezeu şi L-a urmat cu sufletul. Desigur, nu putea atunci să se transforme printr-un miracol, nu este nevoie de aceasta, ci a mers cu sufletul după Domnul, La recunoscut în El pe Dumnezeu, Care S-a smerit pentru mântuirea oamenilor, şi [tâlharul] s-a smerit, şi-a cunoscut păcatele şi, împreună cu Hristos, a mers în rai. În faţa noastră se află căile celor doi tâlhari. Pe care cale vom merge? Întotdeauna omenirea a urmat o cale sau alta. Crucea Domnului a fost ispită pentru iudei, iar pentru elini, adică pentru păgâni, nebunie. Cum te poţi închina unei unelte de umilire, unui instrument de tortură? Ei nu înţelegeau că prin acest instrument Domnul a izbăvit întreaga omenire de împărăţia diavolului, de împărăţia păcatului, de moartea cea veşnică.

Şi pentru iudei a fost sminteală Crucea Domnului, căci ei doreau să-l vadă pe Mesia al lor ca pe un împărat al slavei, ca pe un împărat pământesc, care să înalţe neamul iudeu. Şi astfel, Crucea pe care era răstignit Hristos era o ispită pentru ei. Sminteală şi nebunie părea răstignirea lui Hristos; cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, iudeilor sminteală, elinilor nebunie, iar pentru noi este Hristos, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Iată cum ceea ce unora le-a fost spre pieire altora le-a fost spre mântuire.

Crucea Domnului îi împarte pe oameni în două categorii. Astfel, unii au crezut în Hristos, iar alţii s-au împiedicat de piatra de poticnire şi au prigonit Biserica lui Hristos, Trupul lui Hristos, al cărei Cap este însuşi Domnul Iisus Hristos. Biserica lui Hristos este Trupul lui Hristos, El însuşi o cârmuieşte şi cu Trupul şi cu Sângele Său dumnezeiesc îi hrăneşte pe credincioşi, pe fiii Bisericii Sale, aşa că trebuie să fim şi noi una cu Hristos, şi cu trupul nostru, şi cu duhul. Ne unim cu trupul cu Hristos prin dumnezeieasca împărtăşanie şi trebuie să ne alipim sufleteşte de El şi să-i urmăm numaidecât poruncile.

Cu toţii păcătuim, dar unii păcătuiesc şi se căiesc, iar alţii hulesc toate poruncile pe care le încalcă. Aşa a fost şi în vechime, când Arie şi alţi eretici au respins dogmele Sfintei Biserici; adesea sufereau atunci credincioşii. Sufereau credincioşii pe vremea conducătorilor nelegiuiţi care îi trimiteau în exil; astfel, Sfântul Atanasie cel Mare, din cei patruzeci şi şapte de ani de episcopat, douăzeci de ani a petrecut în surghiun. Şi alţi episcopi tot aşa au suferit pentru adevăr, au suferit şi mulţi credincioşi; cu toate acestea, în curăţia Ortodoxiei, ei s-au mântuit şi au deschis porţile vieţii veşnice, porţile împărăţiei Cereşti. Adesea biruiau necredincioşii, adesea împilau Biserica lui Hristos, dar apoi le venea vremea pieirii şi a căderii, şi sufletele lor erau trimise nu spre împărăţia Cerească, ci spre chinurile veşnice, în gheenă, la fel cum odinioară Hristos a trimis în iad sufletul lui Irod şi pe al altora, care voiau să-i ia viaţa.

În faţa noastră se află calea mântuirii sau calea pierzării. De Cruce s-au împiedicat şi creştinii în vremea luptelor iconoclaste, când începuse prigoana sfintelor icoane, când au început să fie distruse şi alte odoare, printre care şi Crucea Domnului. Şi era vorba de cei care se numeau pe sine dreptcredincioşi, ba se socoteau şi ortodocşi. Astfel, o sută cincizeci de ani a domnit erezia iconoclastă, până când, în sfârşit, a fost sfărâmată definitiv.

În ziua Biruinţei Ortodoxiei sărbătorim biruinţa lui Hristos asupra iconoclasmului şi asupra tuturor diavolilor. Crucea Domnului i-a despărţit pe credincioşi de necredincioşi, pe cei care mergeau pe calea mântuirii de cei ce mergeau pe drumul pierzării.

La fel resping Crucea Domnului şi iconoclaştii de astăzi - protestanţii şi alţii, care resping sfintele icoane; ei sunt gata să accepte în casele lor orice reprezentări frumoase ale evenimentelor evanghelice, însă neagă cinstirea sfintelor icoane, care ne aduc aminte că mântuirea se dobândeşte pe o cale anevoioasă, pe o cale îngustă pe care a mers însuşi Domnul Iisus Hristos, pe calea luptei cu păcatele şi cu viciile noastre, pe calea postului şi a rugăciunii. Aceasta nu recunosc cei ce doresc să vadă în creştinism doar ceva roz şi splendid, prin care se poate ajunge la fericirea cea veşnică fără nici o silinţă, fără nici o încordare, fără nici un fel de luptă cu propriile păcate. Ei merg pe drumul pe care a mers tâlharul spânzurat de-a stânga: ei tăgăduiesc toate legile pe care le-a dat Domnul cu gura Sa, care i-a trimis pe apostoli să le propovăduiască în întreaga lume; ei tăgăduiesc scrierile şi rânduielile pe care Sfânta Biserică Ortodoxă le păstrează cu sfinţenie.

Şi iată că prin Cruce unii se mântuiesc spre cunoaşterea teologiei, spre cunoaşterea Adevărului veşnic, iar alţii, prin povara hulei, se coboară la chinurile iadului. Această cale largă se află în faţa noastră, a ortodocşilor, şi există şi aici ispite care-i despart pe credincioşi, dacă ei vor şi doresc să meargă pe calea pe care le-a arătat-o Hristos.

Cu toţii păcătuim, cu toţii încălcăm poruncile lui Hristos şi legile Sfintei Biserici, dar unii se recunosc păcătoşi din pricina căderii lor şi se căiesc de greşelile lor, iar alţii, în loc de aceasta, resping înseşi legile şi nu voiesc să li se supună, spun că aceste legi s-au învechit, că nu mai este nevoie de legi, că noi am fi mai deştepţi decât cei care au dat legile Bisericii, pe care însuşi Domnul Hristos le-a dat prin apostolii şi arhiereii Săi. Iată cele două căi care se află în faţa voastră: calea tâlharului înţelept şi calea tâlharului care, prin povara hulei, s-a coborât în iad.

Tot în faţa noastră se află acum şi acele opere nemuritoare. Ei [iconoclaştii de astăzi] sunt gata să accepte imaginile dacă sunt bine pictate, dacă sunt frumoase şi desfată privirea, alţii cinstesc acele icoane în care sfinţii sunt reprezentaţi în suferinţă, unde sunt înfăţişate nevoinţele lor muceniceşti, posturile şi rugăciunile lor şi diverse lucruri neplăcute la suprafaţă, dar frumuseţea lăuntrică se vede în aceste imagini sfinţite. Aceasta este, fraţilor, calea celor doi tâlhari. Unii doresc mântuirea, alţii doresc doar desfătarea în lumea aceasta şi, când nu o primesc, hulesc legile care sunt date pentru mântuirea noastră.

Şi acum pot apărea între noi diverse separări. Dar întrucât legile Bisericii lui Hristos sunt neschimbătoare, creştinul trebuie să se supună legilor şi rânduielilor Bisericii, indiferent de felul în care alţii se raportează la ele, indiferent dacă societatea este binevoitoare sau ostilă faţă de ele. Cei ce-i sunt credincioşi lui Hristos îl urmează pe calea acelor legi, pe calea rânduielilor păzite cu sfinţenie de Sfânta Biserică. Iar cei ce-şi doresc înlesniri fără măsură şi bucurii în lumea aceasta pământeană, care va pieri mai devreme sau mai târziu, aceia preferă alte legi, nu pe cele ale Bisericii, ci pe cele care le permit să trăiască aşa cum vor şi să gândească după bunul lor plac, să-şi aşeze voia lor proprie deasupra duhului Bisericii - duh dat de însuşi Domnul Dumnezeu - şi îi cheamă şi pe alţii să le urmeze calea.

Este posibil, fraţilor, ca în curând iarăşi să aveţi parte aici de tulburări, şi unii dintre voi să vă cheme să mergeţi pe calea tăgăduirii legilor sfinte şi să vă supuneţi numai legilor stăpânirii omeneşti. Temeţi-vă de această cale! Temeţi-vă de calea pe care a mers tâlharul din stânga, căci prin povara hulei, prin povara hulirii lui Hristos, s-a dus la moartea cea veşnică. Cei ce hulesc legile Bisericii îl hulesc pe Hristos însuşi, Care este Capul Bisericii, căci legile Bisericii sunt date de Duhul Sfânt, prin apostoli. Iar legile locale sunt întemeiate pe aceleaşi legi, pe legile şi pe canoanele Bisericii. Să nu ne credem mai înţelepţi ca arhiereii care au rânduit pravilele Bisericii, să nu ne socotim mari învăţaţi. Ci să strigăm smeriţi, împreună cu tâlharul cel înţelept: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta!”.

Rugaţi-vă pentru iertarea păcatelor. Dacă ne îndepărtăm de legile Bisericii, dacă le încălcăm necontenit, rugaţi-vă ca Domnul să ne miluiască şi, împreună cu tâlharul, să ne ducă în împărăţia Cerească. Atunci nu vom merge pe calea pe care a mers tâlharul nelegiuit, care a rămas nelegiuit până la sfârşit şi s-a coborât în gheenă - de care să ne izbăvească Domnul pe toţi. Amin.

Concubinajul este un păcat mare şi e pedepsit de Dumnezeu

2009-03-07T13:58:00.000-08:00

Motto:

”Cel ce are concubină şi, nu voieşte nici a o
lăsa, nici a se cununa cu femeia sa,
nu se cuvine a-i primi darurile la biserică,
ale cărei legi le bârfeşte şi le defaimă
prin faptele sale”, Sf. Nichifor 3

În vremurile noastre contemporane sau moderne, cum le mai zic unii se discută foarte mult despre un subiect controversat şi anume despre concubinaj. Şi dacă unii neagă acest subiect în acelaşi timp foarte mulţi cred că dacă vrei să fii modern azi trebuie să trăieşti în concubinaj.
Am efectuat un vox-populi în rândul tinerilor vizavi de această temă. Aceştia şi-au expus părerea pro şi contra.
La întrebarea dacă e corect sau nu concubinajul pre-căsătorie?
La această întrebare ne-au răspuns:

Maria Dulgheru, 23 de ani:
Nu. Altfel n-ai ce mai căuta acolo. Altfel, îţi începi viata printr-un compromis care mai devreme sau mai târziu se va întoarce împotriva ta sau a copiilor tăi.

Aliona Dumbrava, 26 de ani:
Sunt cu iubitul meu de 3 ani jumătate si locuim de aproape 3 ani împreuna. Trăim împreuna şi bune şi rele deşi până si acum, după atâta timp gurile rele spun ca e păcat. Deocamdată nu ne-am propus să ne căsătorim, nu avem finanţe suficiente şi nici timp. Dar sunt conştientă că asta se va întâmpla cândva....
Până atunci eu recomand să cunoşti persoana de lângă tine doar locuind împreuna, să cunoşti defectele şi calităţile celuilalt, să vezi dacă te înţelegi. Căsătoria nu e o simpla hârtie . NU hârtia te ţine ci dragostea, înţelegerea, prietenia etc.

Rodica Lungu:
Eu de exemplu nu stau în concubinaj cu nimeni, dar sunt de acord cu cunoaşterea tabieturilor înainte de căsătorie, asta nu tine de concubinaj, mi se pare un cuvânt aşa urât. Ce e rău în a cunoaşte mai bine pe cel cu care vrei să rămâi până la sfârşitul vieţii cum se spune. Şi nu cred că "pe vremuri" nu se practica ca soţul să se ducă la altele, numai că atunci ori nu se ştia, ori avea mai puţine opţiuni, iar dacă se aducea în discuţie divorţul era mai grav decât a se afla că a înşelat. Nu mai faceţi asemănări intre "concubine" (de parcă doar femeile trăiesc singure în asta) şi prostituate. Dacă locuiesc împreună fără forme legale şi fiecare contribuie cu bani în casă şi altele, asta cum se mai numeşte?

Aneta Popov, 31 de ani:
Trăim alte vremuri şi regulile ce se aplicau la mamele şi bunicile noastre nu mai sunt valabile. Pe la 20 de ani cred că şi eu visam la prinţ, virginitate în biserică, lapte şi miere până când moartea ne va despărţi şi altele.
Acum am 31 de ani şi visele s-au schimbat: nu e prinţ, dar e cel mai bun pentru mine, nu mai sunt virgina de mult timp şi nu a contat, nu e totul roz dar ne iubim şi trecem împreuna peste toate.
Locuim împreuna de peste un an, am învăţat sa ne acceptam anumite tabieturi si sa le corectam pe altele. Aşa ştim la ce să ne aşteptăm, multe divorţuri de aici pornesc.
Studiile sociologice arată că trăitul împreună înainte de căsătorie creşte riscul de divorţ cu 50%. Foştii concubini sunt mai predispuşi spre conflicte, abuz şi violenţă, şi au un nivel mai scăzut de fericire”. Concubinajul este de fapt o “pregătire pentru divorţ”.
Motivaţiile pentru care tinerii preferă concubinajul sunt dintre cele mai diverse: lipsa banilor (58%), comoditatea (41%), lipsa unei locuinţe proprii (29%) sau alte priorităţi (10%) precum studiile, cariera sau călătoriile.

Ce spune Sfânta Scriptură despre concubinaj?

În Statele Unite ale Americii 40 la sută din adulţi spun că au încercat cel puţin o data să trăiască în concubinaj. Aceştia susţin că e mai bine aşa pentru că, dacă vrei să pleci nu sunt probleme, tu pleci şi partenerul tău pleacă. Dar oare este aşa? S-a dovedit că nu sunt probleme? Să vedem ce ne spune Sfânta Scriptură despre concubinaj. Este acesta ceva modern? Evită problemele sau dimpotrivă aduce?
A trăi în concubinaj înseamnă că doi adulţi trăiesc împreună ca un cuplu căsătorit, dar de fapt ei nu sunt căsătoriţi. O parte în relaţia lor este bineînţeles relaţia sexuala. A face sex în afara căsătoriei este păcat (curvie, aprinderea poftei). În Biblie este scris:
„Dar dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească; pentru că este mai bine să se căsătorească decât să ardă.” (1 Corinteni 7:9 ).
Cuvântul concubinaj vine de la cuvântul concubină care era folosit în vechime pentru o fată care trăieşte cu un bărbat pentru plăcerea lui, dar el nu vrea sa o i-a in căsătorie pentru că nu are respect faţă de ea. Concubinaj se întâmplă chiar şi in Biblie dar nu este promovat sau privit de bine.
În Epistola către Evrei este scris :
„Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea, şi patul să fie nespurcat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari (cei care au relaţii înainte de căsătorie ) şi pe preacurvari (cei care au relaţii cu altcineva decât partenerul de căsătorie).” (Evrei 13:4)
Orice tânăr doreşte o căsătorie binecuvântată de Dumnezeu. Deoarece El este Cel care a instituit familia, iar reţeta pentru o familie fericită se găseşte tot la Dumnezeu . Dumnezeu binecuvântează pe cei care-L ascultă şi împlinesc tot ce porunceşte El. În momentul când tinerii hotărăsc să se joace de-a familia, nu realizează că ei singuri nu se vor bucura de o viaţă de familie fericită .
Vor pierde din fericirea familiei şi vor ajunge să se urască mai tare decât se iubeau. Vor ajunge să-şi reproşeze unul altuia multe lucruri .
Astfel, canoanele bisericeşti ne arată că concubinajul este trăirea bărbatului cu femeia fără cununia bisericeasca, iar această încălcare este numită curvărie. Concubinajul este posibil între animale, dar omul are în plus necesităţi şi datorii superioare sufleteşti, de aceea are nevoie de binecuvântarea Domnului.
Căsătoria civilă este altceva decât cununia bisericească. Cel ce trăieşte în concubinaj nu poate fi primit la sfintele taine, nu i se poate primi darurile la biserică, adică se afuriseşte; ca un înstrăinat de Dumnezeu şi legea lui. Concubinii, pe lângă păcatul lor, ei aduc si sminteala altora, de aceea ei nu pot fi naşi la cununie şi botez, căci cum ar putea ei îndruma pe alţii, când ei înşişi nu sânt în stare să se conducă după legea Domnului. Înşişi copiii lor vor purta pecetea nelegiuirii părinţilor şi a blestemului. (V. Casat. a III).

Text de Magdalena Munteanu.

Parintele Ieromonah Nicodim Petre : Toţi care ajung în ASCOR intră în Biserică, dacă înainte nu au fost

2009-03-07T13:41:00.000-08:00

Cum aţi ajuns la ASCOR?

Am ajuns la Ascor cum ajungeau şi ajung şi astăzi ascorenii, printr-un student care participa la acţiunile Ascor. Eu m-am hotărît să văd ce este cu această asociaţie în urma unei conversaţii cu un student de la matematică. S-a iscat o discuţie despre importanţa practicării unui sport, ca tânăr. Aveam opinii diferite. Eu eram pentru sport, el nu. La sfârşitul discuţiei m-a invitat să întâlnesc, dacă vreau, un grup de studenţi care gândesc cum gândeşte şi el. Locuiam în Târguşor la căminul studenţesc C4. Joia ce a urmat am mers împreună la ASCOR. Era pe la sfârşitul lunii noiembrie în 1991. Sediul asociaţiei era atunci în clădirea Primăriei. Erau cam 20-25 de membri. Foarte serioşi. Fetele erau îmbrăcate cuviincios, băieţii la fel. Vorbeau atent dar şi firesc în acelaşi timp, fără preţiozităţi. În acea seară a fost invitat părintele profesor Ioan Vicovan care a tâlcuit pericopa evanghelică din duminica precedentă. Am fost marcat de acea întâlnire. Eram în căutare, voiam să înţeleg mai multe despre viaţă, să văd ce are prioritate şi să mă angajez în această direcţie. Toată săptămâna ce a urmat m-am gândit la ce s-a discutat acolo.

Care este părerea sfinţiei voastre despre Ascor?

Ascor-ul a contribuit la formarea a multe generaţii de studenţi. A fost cadrul în care s-au oferit răspunsuri la problemele de viaţă a mii de tineri. A fost totodată o alternativă la posibilităţile de a petrece timpul pe care le oferea Iaşul celor veniţi la studii.
Acum lucrurile s-au mai schimbat. Datorită economiei de piaţă şi a dezvoltării informaticii s-au produs unele mutaţii la nivel de gândire. Cu toate acestea sunt mulţi tineri pătrunşi de "neliniştea cea bună", care caută, care nu se pot mulţumi doar cu ceea ce oferă o societate secularizată. Au nevoie de mai mult, au nevoie de o viaţă spirituală intensă. Tinerii sinceri caută adevărul, caută repere sigure, nu vor să-şi rateze viaţa. Sunt mulţi în Biserică şi sunt mulţi prezenţi şi la acţiunile Ascor. Am auzit că unele filiale Ascor s-au desfiinţat iar altele sunt foarte firav prezente în Centrele Universitare din oraşele lor. Totuşi, unele filiale merg încă destul de bine continuând să facă misiune, fiind o pată de culoare spirituală în societate.
Aceşti tineri activând un an, doi, trei sau patru pe perioada facultăţii, după ce se vor despărţi de Ascor nu se vor despărţi de Biserică. Acesta este un cîştig pentru viaţa noastră şi penttru societatea românească în ansamblu. La Ascor vor învăţa să cînte la strană, vor dobândi noţiuni de credinţă destul de bune şi cînd se vor duce acasă şi se vor casători vor şti că trebuie să se spovedească, ei şi copii lor, când şi cum să postească, cum să se roage, cum să depăşească un necaz.
Nu pot face abstracţie de tot ceea ce au învăţat. Îi va mustra conştiinţa, vor şti, şi când ştie, omul nu poate să se mai comporte ca şi cum n-ar şti. Conştiinţa permanent îl va sesiza, becuşorul se va aprinde şi îi va atrage atenţia că greşeşte, atunci când va fi cazul. Spuneam câteodată că Ascorul este ca o lentilă. Toţi cei care vin aici sunt "refractaţi" spre Biserică. Este o atmosferă tinerească aici şi tinerii vin atraşi de alţi tineri. Este o asociaţie creştin ortodoxă, care este în Biserică şi fiind în Biserică, toţi care ajung în Ascor intră în Biserică, dacă înainte nu au fost. Aşa că Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi are în primul rând un rol misionar. Pe lângă asta, aşa cum am mai spus, oferă spaţiul şi contextul necesar ca studenţii să-şi petreacă anii de învăţătură frumos.
Patru ani cât stau, unde să mă duc? Ce sa fac? Mă duc la discoteca, la club, optez pentru şah sau să învăţ arte marţiale? Acestea sunt încă preocupări decente, dar sunt şi celelalte , vinovate.
Nu, dacă am spaţiul acesta aşa de frumos, vin aici, mă întâlnesc cu ceilalţi tineri care sun aici. Învăţăm unii de la alţii lucruri de folos, ne îmbogăţim sufleteşte, pentru că, fiind studenţi de la toate facultăţile este un mozaic cultural în Ascor, nu sunt numai studenţi la teologie. Sunt de la toate facultăţile şi fiecare vine cu o anumită încărcătură, cu o bucurie, cu o anumită înţelegere a lucrurilor, înţelegere care îi va îmbogăţi şi pe alţii, îi va ajuta să înţeleagă viaţa, sensul vieţii, scopul nostru, să înţeleagă lucrurile în complexitatea lor.
Tinerii câteodată au stări de depresie, de nemulţumire sau nu au bani dar fiind împreună se ajută să depăşească micile crize pe care orice tânăr le are, nu numai din punct de vedere sentimental dar şi în ceea ce priveşte relaţia cu familia sau situaţia lui financiară. Este ajutat să depăşească perioadele proaste dar şi ispitele. Unii au slăbiciuni, pentru fumat sau pentru băutură sau sunt atraşi de patimile trupeşti. Fiind într-un cerc de prieteni care propun un anumit standard de viaţă, duhovnicească, ei se vor asorta la grupul acesta de prieteni şi mulţi vor renunţa la vicii.

Ce acţiuni s-au organizat în perioada cât Sfinţia Voastră a-ţi fost vicepreşedinte la Ascor Iaşi?

La început nu erau foarte multe acţiuni. Poate două sau trei acţiuni pe săptămână. Se făceau repetiţii la cor, pentru colinde , se mergea duminica la biserică, iar joia la ora 18:00 era această întâlnire în care se medita plecând de la pericopa evanghelică de duminică. Au fost perioade când distribuiam familiilor necăjite ajutoare primite de către Mitropolie. În 1992 s-a adăugat activitatea de la casa de copii din Bucium, apoi s-au adăugat activităţi an de an. Pelerinaje, cursuri de formare, conferinţele din Postul Sfintelor Paşti şi al Crăciunului, activităţile de la Casele de copii şi de bătrâni şi altele multe.

Ce sfaturi le-aţi da tinerilor de azi?

Să aibă energia tinereţii dar în acelaşi timp - înţelepciunea unui om vîrstnic, să fie prudenţi, răbdători cu ceilalţi din jurul lor care sunt mai neputincioşi; să fie sfătoşi, căci chiar dacă tânărul nu are bani, poate totuşi ajuta cu un cuvânt bun. În loc să ironizeze pe cineva care are anumite neputinţe, poate să depună un efort pentru al înţelege şi a-l ajuta. Să citească Sfânta Scriptură, în special Noul Testament, să-şi facă un minim program duhovnicesc în care să intre rugăciunea de dimineaţă şi cea de seară. Spunem de multe ori că suntem credincioşi, dar nu ne facem nici măcar rugăciunea de dimineaţă şi seară. Oamenii dimineaţa i-au micul dejun pentru trup ca să trăiască trupul, să muncească. Rugăciunile de dimineaţă reprezintă micul dejun pentru suflet, căci dacă nu - sufletul se sufocă, moare. La fel seara, cina pentru suflet sunt rugăciunile de seară. Trebuie făcute să nu se sufoce sufletul, căci întristarea, depresia, descurajarea vin de la lipsa de rugăciune, iar rugăciunea este, spun Sfinţii Părinţi, respiraţia sufletului. Sf. Marcu Ascetul ne spune că este " Izvorul tuturor bunătăţilor".Să luăm aminte.
Rugăciunea nu trebuie înţeleasă ca un canon sau ca pe o povară. Rugăciunea este izvorul tuturor bunătăţilor, este izvor de bucurie, este uşurare, este luminare, este înţelepţire. Este o mare şansă că suntem ortodocşi şi avem această cale de a ne deschide spre nesfârşitul lui Dumnezeu, avem rugăciunea. Trebuie să o vedem ca pe o mare bucurie, ca prilej de a ne îmbogăţi sufleteşte, de a ne înviora, de a acumula har. După ce ne rugăm putem să dăm şi la alţii putere, bucurie, curaj şi nădejde. Dacă nu, suntem o povară pentru ceilalţi. Omul de rugăciune este factor de echilibru pentru cei din jurul lui.
Să ne ajute Dumnezeu să fim bucurie şi binecuvântare pentru aproapele. Nu poţi însă să faci asta fără rugăciune şi bineînţeles fără sinceritate în spovedanie, că nu coboară harul peste tine.
Noi suntem copii Lui, dar în acelaşi timp avem şi libertatea de a-L prefera sau a-L refuza. Şi când îl preferăm, chiar stângaci fiind în rugăciune sau în modul de a ne exprima credinţa, El tot ne iubeşte mult, şi ne apreciază că Îl căutăm. Chiar dacă nu căutăm foarte priceput, încercăm să ne apropiem de El, aşa cu imperfecţiuni, dar Îl căutăm şi El vine în întîmpinarea noastră.

Interviu realizat cu secretarul mitropolitan (Mitropolia Moldovei si Bucovinei) Parintele Ieromonah Nicodim Petre, ex-vicepresedinte ASCOR Iasi.

Postul Mare sau Postul Patruzecimii (al Paresimilor, al Paştilor)

2009-03-05T14:52:00.000-08:00

de Magdalena MUNTEANU

Paştele, considerată fiind cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii este celebrarea Învierii lui Iisus Hristos. Despre Paşte s-au scris o mulţime de lucrări, religioase şi laice, s-au făcut mai multe filme (artistice sau documentare), dar nimic nu poate descrie în cuvinte şi imagini marea taină a Invierii Domnului, a biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui Hristos.
Paştele este precedat de un post de 40 de zile (şapte săptămâni, începând cu Lăsatul secului), perioada numită Postul Paştelui, ultima săptămână, numită Săptămâna Patimilor, având menirea de a pregăti credincioşii pentru Înviere, imediat după ultima duminică dinaintea Paştelui, cea a Floriilor, în care se sărbătoreşte intrarea lui Iisus în Ierusalim. De a doua zi, în Săptămâna Mare, se rememorează tot ce a făcut Mântuitorul pe pământ. Astfel, prin post, reculegere şi rugăciune, credincioşii parcurg cele şapte trepte ale ultimelor zile ale lui Hristos-Omul, fiecare zi din Săptămâna Patimilor semnificând un nou pas al lui Iisus pe drumul către răstignire şi Înviere.

Sfinţii părinţi despre post

După mărturiile unor Sfinţi Părinţi, numele i s-a dat după postul de 40 de zile al Mântuitorului Iisus Hristos; ţinut înainte de ieşirea Sa la propovăduire.
În privinţa lungimii acestui post, la început el nu se ţinea la fel peste tot: unii posteau o zi înainte de înviere, alţii mai multe zile, până la o săptămână. Din veacul IV avem dovezi că acest post era de 40 de zile, iar apoi de 6 săptămâni, pentru că după aceea să se fixeze la 7 săptămâni (49 de zile), ultima săptămână, numită a Patimilor, fiind considerată ca un post deosebit, mai sever, legat de Paştele Răstignirii.
Acest post a fost socotit totdeauna drept cel mai sever, de aceea îndrumările tipiconale - pe baza canonului 50 Laodiceea, 56 trulan şi 40 al Sf. Nichifor Mărturisitorul - prescriu cu privire la el următoarele: “în sfânta şi marea Patruzecime, în ziua dintâi a săptămânii dintâi, adică luni, nicidecum nu se cuvine a mânca, aşişderea şi marţi. Iar miercuri după săvărşirea dumnezeieştii Liturghii a celor mai înainte sfinţite, mâncăm pâine caldă şi se dă şi apă caldă cu mied. Iar cei ce nu pot să păzească cele două zile dintâi, mănâncă şi beau apă marţi, după vecernie, aşişderea şi bătrânii. Sâmbetele şi duminicile dezlegăm numai la untdelemn şi vin. Iar în celelalte săptămâni ajunăm până seara cinci zile, mâncând mâncare uscată, afară de sâmbăta şi duminica. Peşte în sfânta şi marea Patruzecime nu mâncăm, afară de sărbătoarea Buneivestiri a Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu şi de Duminica stâlparilor.”
Postul din ultima săptămână (a Patimilor) este cel mai aspru. Constituţiile Apostolice prescriu pentru această săptămână următoarele: “În zilele Paştelor (adică în săptămâna Patimilor) ajunaţi, începând de luni până vineri şi sâmbăta, şase zile, mâncând numai pâine, sare, fructe uscate şi bând numai apă şi vă abţineti atunci de vin şi de carne (de peşte), căci acestea sunt zile de întristare şi nu zile festive. Şi anume vinerea şi sâmbătă, cei ce pot să nu guste nimic până la cântarea de noapte a cocoşului. Cine însă din cauza slăbiciunii nu poate ajuna amândouă zilele, să ajune cel puţin sâmbăta”.
Postul Patruzecimii a fost privit totdeauna drept cel mai însemnat dintre toate posturile şi cel mai potrivit pentru primirea de către credincioşi a Sfintelor Taine a Pocăinţei şi Euharistiei, fiind cel mai nimerit prilej de curăţire de păcate, rugăciune şi fapte de milostenie. Canonul 69 apostolic osândea cu caterisirea pe slujitorii Bisericii, iar pe laici cu excomunicarea, dacă nu respectau Paresimile, asemenea miercurile şi vinerile, admiţând excepţii numai în caz de boală. Şi porunca a IV-a bisericească consideră acest post drept cel mai potrivit pentru împlinirea obligaţiei minimale a creştinilor, de mărturisire a păcatelor.
Una din cântările bisericeşti din Postul Mare spune: “De bucate postind, suflete al meu, şi de pofte necurăţându-te, în deşert te lauzi cu mîncarea; că de nu ţi se va face ţie pricina de îndreptare, ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu şi demonilor cei mai răi te vei asemăna, care niciodată nu mănâncă. Deci, caută să nu faci netrebnic postul păcătuind; ci nemişcat să rămâi spre poruncile cele fără cale, părându-ţi că stai înaintea Mântuitorului Celui Ce s-a răstignit şi, mai ales, că te răstigneşti împreună cu Cel Ce s-a răstignit pentru tine, strigând către El: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni într-u Împăraţia Ta”.
De aceea, putem concluziona că postul este renunţarea, de bunăvoie, a omului la plăceri şi primirea cu mulţumire şi cu bucurie a tot ceea ce-i dă Dumnezeu în viaţă, având ca motivaţie dragostea de Dumnezeu Care-l vrea curat şi neprihănit. Iar Sf. Avva Pimen spune astfel : Postul este hrana sufletului şi după cum hrana trupească îngraşă trupul, tot aşa şi postul face mai puternic sufletul, îl face mai uşor, îi dă aripi, îl face să stea la înălţime, să se gândească la cele de sus şi să se ridice mai presus de plăcerile şi dulceţile acestei vieţi”.

ASCOR a participat la tabăra de iconografie de la Putna

2009-03-05T14:51:00.001-08:00

de Elena Mărgineanu

Societatea românească s-a aflat după 1989 în faţa unui proces de recuperare a identităţii proprii deteriorată în perioada comunistă. Unul din domeniile care a avut cel mai mult de pătimit a fost iconografia. Noţiunea de icoană, care derivă din grecescul eikon şi înseamnă imagine, desemna la origine orice reprezentare bidimensională a unei fiinţe, a unui lucru, a unui peisaj, a unui eveniment sau a unei idei. Treptat, această largă accepţie se restrânge numai la domeniul reprezentărilor figurative religioase, indiferent de tehnica realizării lor – picturi murale, mozaicuri, miniaturi, broderii etc, - şi tinde să se restrângă în continuare, desemnând acum, în primul rând, icoanele portative şi pe cele destinate iconostasului. Parte integrantă a spiritualităţii ortodoxe, icoana exprimă grafic întreaga învăţătură de credinţă. În aceste condiţii, Biserica a trebuit să pregătească iconari să picteze adevărurile credinţei. Icoana este poarta prin care omul se poate conecta direct cu lumea spirituală în care îşi poate regăsi acele valori supreme, uitate prin inerţia rutinei.
Începând cu 2004, anul comemorativ „Ştefan 500” , Mănăstirea Putna a organizat şi găzduit tabere iconografice. Acest proiect se află sub înaltul patronaj al Patriarhiei Ecumenice şi este coordonat de Asociaţia Tinerilor Ortodocşi din Balcani (The Balkan Ortodox Youth Asociation). Atelierul de iconografie al Mănăstirii Putna a moştenit arta iconografică tradiţională a Sfântului Munte Athos prin intermediul Mănăstirii Makri de lângă oraşul grecesc Adrianopolis şi pe care o transmite mai departe urmaşilor.
Şi în acest an Mănăstirea Putna a fost gazda minunatului seminar de iconografie care s-a desfăşurat în perioada 07-22 februarie. Au fost 2 săptămâni de lucru intensiv în care tineri din Bulgaria (13), România (10) şi doi tineri de la ASCOR Basarabia, Mărgineanu Elena şi Racu Sergiu, au avut prilejul de a primi cunoştinţe fundamentale în arta bizantină şi mai concret în executarea icoanelor. Tabăra în general, a constituit un bun prilej de cunoaştere reciprocă a mai multor tineri cu pregătiri, vârste şi naţionalităţi diferite, de fapt acesta este şi scopul în mare parte al taberei – de a uni tinerii ortodocşi, viitori iconografi pentru a le construi o legătură care ar servi baza viitoarelor trainice colaborări. Mulţi dintre tineri s-au format în spiritul acestei arte fiind studenţi la iconografie sau intenţionând să aplice la Instituţiile de Artă din ţările lor. Materialele folosite la executarea icoanelor au fost pigmenţii tempera iar ca bază - cartonul, însă în mod tradiţional icoanele se execută pe suport de lemn.
Mai multe detalii de la o participantă din partea ASCOR Basarabia la seminarul de iconografie din acest an de la Mănăstirea Putna: „Mă simt onorată pentru posibilitatea oferită de a cunoaşte orizonturi indescriptibile în domeniul iconografiei şi nu doar. Stilul bizantin pare aparent cunoscut însă încercând de a reproduce o icoană se conştientizează de fapt măiestria necesară pentru a picta fiindcă liniile se caracterizează drept ideale iar pata de culoare cu o densitate deloc întâmplătoare. Fiecare zi aparte a constituit o recapitulare a capitolelor vieţii ordinare tratate prin conştiinţă la lumina crezului fiindcă în fiecare zi Arhidiaconul Anastasie – cel care ne-a ghidat pe tot parcursul taberei ne releva adevărul şi perspectivele acţiunilor noastre în accepţia adevărului. Iar cât despre colectiv – nu aş putea găsi cuvintele corespunzătoare. Chiar şi fiind cea mai mică, nu m-a împiedicat să fiu acceptată de colectiv. Am nimerit într-o altă lume, cu alte valori – adevăratele valori. Nu am găsit invidie, mândrie şi egoism iar sinceritatea a persistat mereu! O atmosferă de căldură spirituală în care am oferit şi primit zâmbete din suflet, fără taxă.”
„ Pentru mine a fost o experienţă deosebită, prima săptămîna mi-a fost mai greu, dar pe parcurs am început a mînui pensula mult mai uşor. A fost ceva deosebit, acea atmosferă în care eram înconjuraţi de icoane şi preoţi era pentru mine una nemaipomenită. M-au impresionat foarte mult şi acele deplasări care le-am făcut la mănăstirile din apropiere, admirînd capodoperele picturii autohtone în stil bizantin”.(Racu Sergiu)
Fiecare icoană pe care aceşti tineri o pictează este o chemare a lui Dumnezeu către om. Printr-o asemenea lucrare mănăstirea îşi îndeplineşte datoria de a-L mărturisi oamenilor pe Dumnezeu, Frumuseţea deplină.

Tinerii de la ASCOR au grijă de copii de la centrul de plasament “Gavroş”

2009-03-05T14:49:00.001-08:00

de Ludmila DUBINA

Din iniţiativa unor membri activi ai Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi Români din Republica Moldova, a fost format departamentul Asistenţă Socială în frunte cu domnişoara Dubina Ludmila. Astfel, începând cu data de 14 februarie 2009, sâmbătă de sâmbătă, câte un grup de ascoreni împreună cu alţi voluntari merg la Casa de copii „Gavroş”, pentru a se juca cu copiii de acolo şi pentru a le produce cât mai multe momente de bucurie sufletească.
Casa Gavroş este un Centru de reabilitare socială a copiilor şi reprezintă un centru de plasament temporar al copiilor aflati în dificultate. Aici copilul se va afla până la împlinirea majoratului şi va beneficia de asistenţă socială şi juridică. Capacitatea centrului este de 18 copii iar la moment, în Casa Gavroş sunt plasaţi 12 copii.
O mare bucurie a fost pentru copiii de la Casa Gavroş, când echipa noastră a mers la ei (pe 28 februarie) şi i-a felicitat pe toţi cei prezenţi cu frumoasa zi de primăvară – 1 martie, dăruindu-le câte un mărţişor şi câte o cruciuliţă, aduse chiar de la Mănăstirea Putna. Tot aici am ţinut să-i învăţăm pe aceşti copii rugăciunea Tatăl Nostru şi alte rugăciuni pentru copii, netrecând cu vederea aspectul spiritual de care duc lipsă aceşti copilaşi.
Iată ce spune o fată care participă la aceste acţiuni de voluntariat: „ Când am văzut aceşti copii, am început să-mi curgă lacrimi. Abia atunci am înţeles ce înseamnă să nu ai părinţi, să nu ai un frate, să nu ai o soră… e foarte dureros. Nicodată în viaţă nu-mi voi permite să fac o asemenea crimă – să abandonez propriul meu copil. Dar totodată am retrăit şi nişte sentimente de bucurie, deoarece am reuşit să readuc pe moment speranţa şi încrederea în sufletele acestor copilaşi, care au mare nevoie de atenţia şi ajutorul nostru” (Şevciuc Tatiana).
Pe această cale, vreau să îndemn toate persoanele care doresc să facă voluntariat la centrele de plasament să ne contacteze la nr. de telefon 079600416 sau pe adresa: ascor_rm@yahoo.com.

“Spovedania este o reînnoire a botezului”

2009-03-05T14:46:00.001-08:00

Interviu realizat cu Părintele Severian Gheras, parohul Bisericii “Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”

În timpurile noastre spovedania este o lucrare foarte necesară, deoarece păcatul a devenit o virtute pe înţelesul multora, astfel motivul acesta e binevenit pentru ca oamenii să aibă un discernământ absolut, să deosebească întunericul de lumină şi pe Hristos de diavol.

Nici într-un caz nu putem vorbi despre Hristos sau o spovedanie contemporană, se schimbă timpurile dar păcatele rămân întotdeauna aceleaşi.

Din păcate acest mic popas pe pagina unei reviste pentru tineret „Studentul Ortodox” nu ne permite să spunem mai detaliat despre spovedanie, dar învăţăm toţi tinerii să viziteze paginile electronice ale ortodoxiei şi să ia cunoştinţă despre spovedanie. Eu fiind preot slujitor la parohie, mai exact la biserica „Constantin şi Elena”, aici la Chişinău, am avut ocazia să spovedesc tinere domnişoare care erau sincere şi se spovedeau cu amănuntul după unele modele luate de pe internet, adică de pe site-urile ortodoxe. Serafim Rose spunea că: “Nici o religie nu este mai firească pentru firea omului perfectă ca ortodoxia“.
Este important să mărturisim nu numai faptele sau cuvintele ci să mărturisim chiar şi gândurile.
Oamenii suportă o criză economică globală însă această criză nu este consecinţa unor probleme financiare ci este în mare măsură o consecinţă a progresării păcatului printre creştinii drept măritori.
A te mărturisi nu înseamnă a reveni din nou la păcat. Sf. Ioan Gură de Aur spunea: “Creştinul care revine de trei ori la mărturisire cu acelaşi păcat să nu mai fie admis până la adevărata desprindere de păcat”.
Suntem martorii unor evenimente triste şi vedem că astăzi mulţi oameni devin bolnavi încă fiind tineri, dar boala nu este doar un motiv fiziologic ci este o consecinţă a părinţilor alteraţi şi a unei creşteri în plăcerea păcatului. Trebuie de concretizat pentru tineri că a trăi creştineşte şi fără de păcat nu este doar pentru cei vârstnici, şi să-şi dea seama de fapt că pomul creşte cu tulpina dreaptă de tânăr. Această verticală spirituală le-o dorim la toţi tinerii ortodocşi în preajma acestui post şi odată cu Învierea Domnului să aibă şi înviere spirituală a fiecăruia dintre cei care se spovedesc şi se împărtăşesc în acest post.

Realizat de Colac Nicolae

Părintele Arsenie Boca - Despre Post

2009-03-04T05:49:00.000-08:00

Cand protivnicul mantuirii noastre se vede batut la prima piedica - cea mai usoara - ce o ridica in calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mandria nu-l lasa sa se dea batut, ci le starneste a doua piedica prin viciile trupului, sau o iubire trupeasca de sine. La o atare inaintare a luptei pentru mantuire se tanguie trupul, ca sa te milostivesti de el; e tanguirea vicleana a stricaciunii, care nu trebuie ascultata, ci scoasa din radacina si firea facuta iarasi curata. De aceea Parintii i-au zis trupului: vrajmas milostiv si prieten viclean. In vremea negrijei de mantuire trupul se naravise cu patimile si poftele, iar acestea l-au desfranat si l-au scos de sub conducerea mintii, sau, mai bine zis, au scos mintea de la conducere, incat se rascoala cu nerusinare impotriva sufletului, chinuindu-l in tot felul, si se intarata pana si impotriva lui Dumnezeu. "Caci pofta carnii este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, fiindca nu se supune legii lui Dumnezeu, si nici nu poate." Asa vine ca fiecare ducem o povara in spate - trupul de pe noi. De la starea asta si pana la a-l face sa fie templu sau Biserica a Duhului Sfant e de luptat de cele mai multe ori viata intreaga.

Firea trupului fiind surda, oarba si muta, nu te poti intelege cu el decat prin osteneala si foame, acestea insa trebuie conduse dupa dreapta socoteala, ca sa nu dauneze sanatatii. Acestea il imblanzesc, incat nu se mai tine vrajmas lui Dumnezeu. Rugaciunea si postul scot dracii poftei si ai maniei din trup. Foamea imblanzeste fiarele.

Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte ca toata lupta aceasta sa nu se duca fara indrumarea unui duhovnic iscusit care stie cumpani pentru fiecare ins aparte: masura, trebuinta si putinta fiecaruia. Postul adica sa fie masurat dupa varsta, dupa sanatatea ramasa - desi postul pe multi i-a facut sanatosi - si dupa taria si felul ispitelor. Asa cere dreapta socoteala. Cei ce s-au grabit fara sfatul dreptei socoteli, toti au intarziat sau, indaraptand, au pierdut. De aceea au zis Parintii, gandindu-se la cei grabiti sa stinga patimile, ca mai multi s-au pagubit din post, decat din prea multa mancare, si preamareau dreapta socoteala, ca virtutea cea mai mare. Pretuirea patimasa a trupului pe multi ii intoarce impotriva duhovnicului, desi invrajbirea nu-i tine mult, boala ii intoarce; pe altii, insa, muscati la minte de mandrie, nici nu-i lasa sa mearga vreodata la duhovnic, desi le tanjeste cugetul. La vreme de umilinta - care cearca pe toti - si acestia biruie piedica si intra in lupta mantuirii.

A venit Postul, maica înfrânarii ( Despre Post )

2009-03-02T04:16:00.000-08:00

Cât de bine numesc sfintele cântari postul „maica a înfrânarii”! Caci, pe de o parte, nimic nu îl împinge pe om atât de mult la încalcarea întregii întelepciuni ca îmbuibarea si betia, adica încalcarea postului, iar pe de alta pazirea postului ne duce la cea mai înalta forma a întregii întelepciuni, care e curatia inimii.

Stiu cât de grea este postirea în vremurile noastre, stiu ca nu totdeauna puteti gasi mâncare de post. Ce sa va spun? Important e nu numai ce va intra în gura, ci în primul rând dispozitia duhovniceasca, atitudinea fata de post: caci daca nu aveti mâncare de post si sunteti nevoiti sa mâncati ce puteti gasi, Dumnezeu n-o sa va osândeasca pentru asta; dar daca veti dispretui postul, daca nu veti avea intentia si dorinta de a posti, veti fi osânditi de Dumnezeu, fiindca El pretuieste nu numai faptele noastre bune, ci si intentiile noastre bune. El priveste inima noastra, si daca vede ca suntem amarâti fiindca nu putem posti, ne socoate aceasta amaraciune întru adevarat post.

De ce suntem datori sa nutrim mare evlavie fata de post? În primul rând, fiindca postul a fost rânduit de însusi Domnul nostru Iisus Hristos, iar ceea ce a rânduit El e sfânt si cuvintele Lui trebuie pazite din toata inima.

Pe lânga asta, Domnul ne-a dat El însusi pilda, postind patruzeci de zile în pustie. Si sfintii Lui apostoli posteau, în Faptele apostolilor citim ca ei, postind si rugându-se, si-au pus mâinile peste Saul si peste Varnava, si asa i-au lasat sa plece (v. Fapte 13, 2-3).

Cei care nu vor sa posteasca, cei ce dispretuiesc postul, care îl resping, de pilda sectantii sau protestantii, care postesc numai doua-trei zile pe an, spun cu fatarnicie: „Trebuie sa placem lui Dumnezeu nu prin mâncare, ci prin fapte bune”. Dar faptele lor bune sunt fatarnicie de la un capat la altul. Ei fac adeseori trimitere la cuvintele Domnului: Nu ceea ce intra în gura spurca pe om, ci ceea ce iese din gura, aceea spurca pe om. (Mt 15, 11) – însa cuvintele acestea au fost spuse mai mult spre înfierarea cugetarii desarte a fariseilor si a carturarilor, care dadeau o uriasa însemnatate curatiei dinafara, de pilda spalarii mâinilor înainte de masa, dar nu se îngrijeau deloc de curatia inimii. De asemenea, în cugetarea desarta a potrivnicilor postului este vorba întotdeauna de aspectul lui exterior, ca si cum postul ar fi regim alimentar!

Multi citeaza cuvintele apostolului Pavel: Pe cel slab în credinta primiti-l nu întru îndoirea gândurilor, ca unul crede sa manânce de toate, iar cel slab legume manânca. Cel ce manânca sa nu dispretuiasca pe cel ce nu manânca, iar cel ce nu manânca sa nu osândeasca pe cel ce manânca, fiindca Dumnezeu l-a primit. Cine esti tu ca sa judeci pe sluga altuia? Pentru stapânul sau sta sau cade. Dar va sta, caci Domnul are putere ca sa-l faca sa stea (Rom. 14, 1-3).

Scoase din context, cuvintele acestea nu sunt cu totul limpezi. Apostolul Pavel vorbeste despre probleme dureroase ale vremii sale: despre pazirea exagerata de catre unii a rânduielilor Vechiului Testament, în particular a deosebirii dintre „curat” si „necurat”, precum si despre ferirea de mâncarurile jertfite idolilor sau gustarea lor si smintelile ce apareau de aici. Ceva mai jos, lucrul acesta devine evident: Stiu si sunt încredintat în Domnul Iisus ca nimic nu este întinat prin sine, decât numai pentru cel care gândeste ca e ceva întinat: pentru acela, întinat este... Rau este pentru omul care manânca spre poticnire. Bine este sa nu manânci carne, nici sa bei vin, nici sa faci ceva de care fratele tau se poticneste, se sminteste sau slabeste (Rom. 14, 14-20). Si în continuare sfântul apostol trage concluzia ca trebuie sa facem totul din credinta si întru slava lui Dumnezeu.

În acest context, cel slab în credinta este cel care se sminteste, lasându-se târât de cugetarea desarta, nu cel care posteste crezând în sfintenia postului. Pe deasupra, noi ne înfrânam de la mâncarea de dulce nu fiindca o socotim necurata, fiindca tot ce a zidit pentru noi Facatorul este curat, ci datorita poruncii privitoare la înfrânare, spre înfrânarea patimilor si poftelor noastre, dupa cuvântul aceluiasi apostol. Si, bineînteles, postim pentru Domnul, întru slava lui Dumnezeu, cum ne-a si învatat Domnul. Dar de ce nu vor sa posteasca sectantii si ceilalti ? Sa se gândeasca singuri.

Din celelalte Epistole ale apostolului Pavel putem trage concluzia ca si el tinea post.

Dau numai un exemplu. În a doua Epistola catre corinteni, vorbind despre numeroasele necazuri si patimiri prin care a trecut în timp ce propovaduia despre Hristos, arata ca s-a aflat în felurite primejdii: în osteneala si suparare, în privegheri de multe ori, în foame si în sete, în posturi adeseori, în frig si în golatate (2 Cor. 11, 27). Si atunci, cine va cuteza sa spuna ca apostolul nu postea? Cine va cuteza sa îi rastalmaceasca vorbele, facând din ele o tagaduire a postului? Dimpotriva, el îi chema pe crestini sa exerseze postirea, le arata uriasa însemnatate a înfrânarii.

„Dar care este însemnatatea postului?” - veti întreba. Înca din Vechiul Testament, în cartea prorocului Iona citim ca Domnul Dumnezeu a osândit la nimicire stravechiul, uriasul si vestitul oras Ninive - dar înainte de înfaptuirea osândei l-a trimis acolo pe prorocul Iona ca s-o vesteasca locuitorilor Ninivei si sa îi cheme la pocainta.

Ninivitenii au fost cutremurati de propovaduirea lui Iona; au cazut îndata pe gânduri, s-au pocait, au hotarât sa-si schimbe viata pacatoasa - si însusi regele din Ninive le-a poruncit tuturor locuitorilor sa petreaca trei zile în post, punând la post chiar si animalele. El însusi s-a îmbracat în sac si si-a turnat cenusa în cap, si tot poporul a facut la fel: trei zile au postit toti cu post deplin si desavârsit.

Ce credeti ca s-a întâmplat? Pentru acest post, pentru adânca pocainta Domnul a miluit orasul Ninive si a schimbat cumplita Sa hotarâre. Orasul a scapat de nimicire. Fiecare crestin poate, la rândul sau, sa se mântuiasca prin post si pocainta, fiindca postul naste aplecarea spre pocainta.

Mai vreau sa va amintesc ca Domnul, când ucenicii Sai nu au putut sa vindece un îndracit, a zis: Acest neam de draci nu iese decât cu rugaciune si cu post (Mt. 17, 21). Vedeti puterea postului? El izgoneste dracii - dracii fug de post, fiindca urasc postul. Nu cumva se afla printre noi cineva care uraste postul, asemanându-se dracilor?

Cine citeste Vietile Sfintilor stie în ce chip de neurmat pentru noi posteau cuviosii Parinti si cuvioasele Maici: ei posteau mereu, adeseori nu mâncau de dulce, multi gustau doar pâine si apa, dar traiau o suta de ani si mai bine, fiindca îi tinea harul atotputernic al lui Dumnezeu, în timp ce noi nadajduim în sprijinul mâncarurilor noastre rafinate, care, fiindca veni vorba, sunt deseori vatamatoare pentru sanatate, pricinuind numeroase boli de stomac si de intestine, dureri de cap, podagra si asa mai departe.

Asadar, sa nu se îndoiasca nimeni de faptul ca postul petrecut în chip placut lui Dumnezeu nu vatama, ci, dimpotriva, da tarie si putere trupului si duhului. Nu puteti posti cum posteau cuviosii, dar puteti pazi posturile rânduite de Biserica.

Daca, postind, ne vom învata sa ne înfrânam pântecele nesatios, ne va fi mai simplu sa ne învatam cu înfrânarea tuturor poftelor, tuturor pornirilor trupesti, din care vin cele mai multe pacate: prin înfrânarea de la mâncarea oprita în timpul postului ne calim vointa. Si oare sunt putine lucrurile de la care trebuie sa ne înfrânam? Oare putine sunt lucrurile pe care trebuie sa ni le interzicem?

Asadar, sa ne binecuvânteze Domnul la nevointa postului care ne sta în fata, sa ne daruiasca credinta, tarie si rabdare. Amin.

Sfântul Luca al Crimeei, 2 martie 1952

Pelerinaj la Mănăstirea Căpriana

2009-03-01T10:02:00.001-08:00

Sâmbătă, 28 februarie, un grup de ascoreni au mers în pelerinaj la Mănăstirea Căpriana. Aceştia au avut ocazia de a vizita cele trei biserici cu hramul:
Sfântul Nicolae, care din spusele călugărilor a fost reconstruită şi transformată în 1994 , din trapeză în biserică de iarnă;
Acoperământul Maicii Domnului, care este biserica de vară. Unde după ce ne-am închinat la sfintele icoane am mers într-0 călătorie în jurul ei. Ceea ce ne-a impresionat cel mai tare a fost inscripţia de pe zidurile bisericii :"Aici se odihneşte trupul Înalt Prea Sfinţitului Exarh Gavriil. Mitropolitul Chişinăului şi al Hotinului cavaler al ordinelor Sf. Andrei cel dintâi chemat, Sf. Vladimir gradul I, Sf. Alexandru şi Sf. Ana clasa I. Acest renumit pastor s-a născut în Transilvania în oraşul Bistriţa după suferinţi şi nevoinţi îndelungate pentru binele Bisericii în ultima decadă a vieţii a construit Casa Arhierească cu Seminarul Teologic şi restabilind şi înfrumuseţând această biserică din Căpriana. S-a odihnit de lucrurile sale în anul 1821 la 30 Martie. Numele lui v-a trăi din Neam în Neam, înţelepciunea lui vor vesti-o oamenii şi lauda lui v-a mărturisi-o Biserica."
Sfântul Gheorghe(din poză) este biserica de iarnă. La momentul dat biserica este cea mai vizitată, având totodată şi cea mai atrăgătoare înfăţişare exterioră. Aceasta se datorează arhitecturii minunate după care a fost construită.
Timpul ce-a mai rămas din pelerinaj a fost epuizat într-o mică călătorie pe teritoriul mănăstirii. Unul mai deosebit a fost popasul la fântână, unde ascorenii şi-au potolit setea, au mai admirat lacul din faţa mănăstirii, şi au schimbat opinii referitor la locurile vizitate. Între timp au fost făcute şi câteva poze.
După ce au mai facut câteva plecăciuni la sfintele icoane şi s-au rugat pentru binecuvântarea drumului şi-au zis Doamne ajută şi s-au pornit la drum spre Chişinău.

a consemnat Nicolae Colac, A.S.C.O.R.

ASCOR a sfinţit căminul nr. 1 a Universităţii Tehnice a Moldovei (UTM)

2009-02-26T14:51:00.000-08:00

În seara zilei de 26 februarie, Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români din Republica Moldova ASCOR a sfinţit căminul nr. 1 a Universităţii Tehnice a Moldovei (UTM) de pe strada Studentilor nr.1/1.
Slujba de sfinţire a fost oficiată de acelasi sobor de preoţi în frunte cu protopopul de Chişinău părintele Ioan Barbău. La slujba de sfinţire au participat studenţii si locatarii acestui cămin. După slujba de sfinţire a apei , preoţii au mers pe la fiecare cameră blagoslovind locatarii cu cuvinte de folos. Studenţii din cămin s-au pregătit foarte bine şi din timp pentru aceste eveniment, care a fost pentru ei ca o adevărată sărbătoare.

a consemnat Colac Nicolae, membru A.S.C.O.R Chişinău

ASCOR în pelerinaj la Mănăstirea Sireţi

2009-02-23T04:54:00.000-08:00

Sâmbătă, 21 februarie, un grup de ascoreni au mers în pelerinaj la Mănăstirea Sireţi. După ce am ajuns pe vîrful dealului, am intrat în ograda mănăstirii, unde era o linişte paradisiacă, vizitînd imediat şi biserica, ne-am închinat la icoane, iar la un moment dat a venit şi părintele ieromonah Iacov, care ne-a spus următoarele lucruri despre ctitoria acestei mănăstiri: “În 1995 a venit părintele Porfirie la Sireţi în calitate de ajutor de paroh, iar în 1996, după moartea părintelui Ioan Daghi rămâne în calitate de paroh. Abia în 1997 părintele Porfirie obţine un deget de la mâna dreaptă şi o părticică din craniul Sf. M. Mucenic Iacov Persul de la stareţa Mănăstirii Dragomirna. Mănastirea a luat fiinţă la iniţiativa părintelui stareţ împreună cu cei doi slujitori ierom Teodor Gudima şi ierod. Natanael Prisacari, care se hotărăsc să întemeeze un schit de bărbaţi la Sireţi. În 1992, locul viitoarei Mănăstiri este sfinţit, iar în primăvara anului 1999, mai exact în 24 mai, este pusă piatra de temelie a paraclisului „Sf. M. Mucenic Iacov Persul”.

În anul 2000 (toamna) are loc sfinţirea paraclisului şi trecerea părinţilor slujitori de la casa parohială la schit. În 2001 schitul este ridicat la rang de mănăstire, la început fiind doar 3 slujitori: Arhimandritul Porfirie, Ieromonahul Teodor şi Ieromonahul Natanail( pe atunci diacon).

În 2003 la 17 septembrie începe pictura paraclisului „Sf. Iacov” şi este finisată la 24 mai 2004.

În acelaşi timp, de mănăstirea Sireţi se leagă sufleteşte protoereul Mihail Cazacu, cu ajutorul căruia s-au făcut multe lucrări în incinta mănăstirii, cea mai semnificativă fiind ctitoria bisericii cu hramul Bunavestire şi Sf. Cuvios Ioan Iacob Hozevitul.

Tot cu ajutorul Părintelui Mihail, această biserică a fost adusă la stadiul în care se află astăzi.

În 2006 părintele protoiereu Mihail Cazacu, la 15 august primeşte tunderea în monahism, iar în primăvara anului viitor, trece la Domnul .”

După această istorisire am sărutat moaştele mai multor sfinţi, precum: moaştele Sf. Nectarie; a Sf. Ierarh Ambrozie Episcopul Mediolanului; moaştele Sf. 14000 de prunci ucişi de Irod; mâna dreaptă a Sf. M. Mucenic Iacov Persul ş.a.

Deasemenea pe pictura interioră a bisericii i-am văzut pictaţi pe Sf. Ierarh Calinic de la Cernica; Sf. Cuv. Dimitrie Basarabov cel nou; Sf. Cuv. Teodora de la Sihla; Sf. Cuv. Parascheva; Sf. Cuv. Iustin Popovici ş.a.

Iar din pisania Mănăstirii am aflat că Mănăstirea Sireţi a fost sfinţită de către IPS SA Petru, Mitropolitul Basarabiei şi P.S. S.A D.R. Casian Episcopul Dunării de Jos la 27 octombrie 2000.

Ulterior, am mai discutat cu monahii din mănăstire, am fost în paraclisul „Sf. Ioan cel Nou Hozevitul” şi nu în ultimul rînd am luat şi un cuvînt de folos. Iată ce sfat dau părinţii mănăstirii pentru tinerii de azi: „În primul rînd tinerii să-l aibă aproape pe Dumnezeu şi să conştientizeze că fără El nu putem face nimic. Să fie sinceri în primul rînd cu sine înşişi şi cu Dumnezeu şi atunci şi Dumnezeu nu va întîrzia să fie alături de ei.”

După ce am făcut ultima închinăciune în faţa mănăstirii, ne-am luat drumul înapoi spre Chişinăul aglomerat şi gălăgios.

ASCOR a sfinţit căminele nr. 8 şi 9 a Universităţii Tehnice a Moldovei (UTM)

2009-02-23T04:42:00.000-08:00

În seara zilei de 19 februarie, Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români din Republica Moldova ASCOR a sfinţit căminele nr. 8 şi 9 a Universităţii Tehnice a Moldovei (UTM) de pe strada Florilor. Slujba de sfinţire a fost oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu protopopul de Chişinău părintele Ioan Barbău. La slujba de sfinţire au participat şi studenţii locatari a acestor două cămine, slujba desfăşurîndu-se în sala de lectură a căminului nr. 9 UTM. Mai apoi, preoţii au mers pe la fiecare cameră pentru a o sfinţi, venind totodată în întîmpinarea tinerilor cu cuvinte de folos. Studenţii din cămin s-au pregătit foarte bine şi din timp pentru aceste eveniment, care a fost pentru ei ca o adevărată sărbătoare. Iată ce ne spune un locatar al căminului nr.9: ”M-am implicat activ la organizarea acestei sfinţiri şi am retrăit momente de bucurie spirituală cînd am văzut că căminul nostrum a fost sfinţit din nou. A fost ceva deosebit pentru mine. Toţi studenţii erau într-o atmosferă de sărbatoare, prezenţa preoţilor insuflînd o bucurie harică şi o pace divină. Iar pe studenţii de la celelalte cămine ia-şi îndemna să aibă iniţiativa de a-şi sfinţi căminele lor”.
Procopciuc Elena

Sfinţirea Sediului ASCOR Chişinău

2009-02-17T01:36:00.000-08:00

Joi, 12 februarie 2009, sediul Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi Români din Republica Moldova „ASCOR” a fost sfinţit. Slujba de sfinţire a fost oficiată de un sobor de 3 preoţi în frunte cu protopopul de Chişinău Părintele Ioan Barbău. La sfinţire au participat membrii ASCOR şi alţi colegi de-ai noştri de la Revista AXA. Slujba s-a desfăşurat într-o ambianţă de sărbătoare, după tradiţia creştin-ortodoxă, iar după ce sediul propriu-zis a fost stropit cu aghiasmă, toţi participanţii la sfinţire au fost unşi cu untdelemn sfinţit. După partea oficială, toţi cei prezenţi au stat la o masă tradiţională pregătită de membrii ASCOR special pentru aceasta ocazie, masă la care nu a lipsit şi cuvântul de folos al preoţilor, care ne-au îndemnat sa fim cât mai rugători, mai activi, mai hotărâţi şi cu credinţă în Dumnezeu în activitatea noastră de voluntariat.

Preşedinte „ASCOR” Chişinău, Iulian Rusanovschi.

Toţi creştinii drept-măritori ştiu încă din copilărie că casa sau încăperea în care îşi nasc creaţiile din dragoste trebuiesc sfinţite. Şi sfinţirea nu face parte atât din tradiţie cât din obligaţia fiecăruia, ca dovadă că Dumnezeu este Stăpânul locaşului nostru şi că în El ne încredem tot ce agonisim în timpul vieţii şi că totul a fost dobândit doar cu mila lui Dumnezeu. *De altfel, un fenomen “de neînţeles” este că şi o parte din atei îşi sfinţesc casele sau chiar bunurile.

Astfel, şi noi, cei de la A.S.C.O.R. Chişinău am sfinţit sediul asociaţiei cu credinţă şi în speranţă că Domnul nostrum Iisus Hristos va fi în mijlocul nostru şi că activitatea noastră în acest loc va fi binecuvântată de Dumnezeu. Sperăm şi ne rugăm ca şi acest an, cu mila lui Dumnezeu să fie unul roditor şi roadele plăcute Domnului, întrucât ne prepunem multe în Numele Domnului, iar aceasta implică multă responsabilitate. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Vadim Cernei.